PLEDOARII

Iarmarocul – reînvierea unei tradiții multiseculare

2. Manifestări cu caracter comercial

În primele decenii ale secolului XX, populația orașului Bacău a

crescut atît prin sporul natural cît și prin venirea la oraș a unui mare

număr de țărani, atrași de mirajul orașului în plină dezvoltare

industrială și comercială. Dacă la 1895 în oraș erau 15.000 de

locuitori, la recensămîntul general din 1930 numărul locuitorilor

ajunsese la 31.221. În Bacău exista un obor comunal de vite și

mărfuri (situat în nord- vestul orașului) și oborul de cereale (situat

pe strada Basarabiei). Joia, în fiecare săptămînă, era zi de tîrg. În

deceniul al IV-lea al secolului al XX-lea, bîlciurile anuale se țineau la 23 aprilie (Sf. Gheorghe), 29 iunie (Sf. Petru), 29 august (Tăierea

capului Sfîntului Ioan Botezătorul) și 26 octombrie (Sf. Dumitru).

Bîlciurile de la 23 aprilie și 26 octombrie au fost înființate în anul

1933 (Gr. Grigorovici, Bacăul din trecut și de azi, 1933, Bacău, p.

149). Același autor subliniază că cele mai importante tranzacții care

se fac în zilele de tîrg și la bîlciuri sînt de „vite de muncă și tăiere”.

Aceste manifestări cu caracter comercial s-au menținut în perioada

interbelică. Atunci rolul lor în viața comunității era mare. După al

doilea război mondial, datorită situației economico – sociale care se

înscria pe coordonate mai puțin faste pentru economia de piață,

rolul iarmaroacelor anuale a început să scadă. În scurt timp au

rămas doar ziua de joi ca zi de tîrg și iarmarocul de la Sf. Petru.

Alegerea acestui sfînt ca patron al iarmarocului nu trebuie să fi fost

întîmplătoare. În perioada solstițiului de vară, locuitorii satului se

limitau la un număr mic de sărbători. Calendaristic el aparține „unui

ciclu scurt de renovare a timpului, deschis de Sînziene (24 iunie) și

închis de Sînpetru (29 iunie). La 29 iunie, biserica creștină

prăznuiește pe Sfinții Petru și Pavel. Sfîntul Petru (gr. – „piatră”),

unul din cei 12 apostoli ai lui Iisus, este tipul creștinului care se

înalță de jos, din păcate, spre cele de sus. Sfîntul Pavel (gr- „mic”,

„neînsemnat”) este apostolul nemuritor despre care tradiția susține

că la străpungerea cu sabia a grumazului său a curs lapte în loc de

sînge (Victoria Aga, Simbolica biblică și creștină. Dicționar

Enciclopedic, Timișoara, 1935, p. 241). Prin contopirea celor doi

sfinți, poporul a creat unul singur, de esență păgînă – Sînpetru.

Venerat ca păstrător al cheilor raiului și al cămărilor cereșt, el este și

patron al lupilor. El este considerat „însoțitor pe pămînt al lui

Dumnezeu sau al lui Hristos” și „cumătru al lui Dumnezeu” (Victor

Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros,

București, 1983, p. 645). Lui Sînpetru i se atribuie și întîmplări

hazlii. El pierde cheile raiului și joacă cu oamenii de rînd la

cîrciumă. În credința populară, el este agricultor și apără ogoarele de grindină. Atunci cînd vrea să-i pedepsească pe oameni, el dă ploaie cu piatră (Ion Ghinoiu op. cit., p. 264). Credința că Sînpetru este patron al lupilor vine din tradiția potrivit căreia el a fost mai întîi

cioban (în Evanghelie este pescar), iar lupii sînt socotiți cîinii săi.

Avînd în vedere caracteristicile ce i se atribuie, oamenii au făcut din

el un sfînt apropiat sufletului lor. Poate de aceea la celebrarea

acestui sfînt în multe localități din spațiul românesc se organizau

iarmaroace. Cel mai cunoscut dintre tîrgurile organizate la această

dată este cel de pe Muntele Găina. Zilele de iarmaroc erau

așteptate cu nerăbdare. Iarmarocul era o îmbinare a negoțului cu

tradițiile populare, dar și cu lumea fascinantă a circului și a teatrului

popular cu păpuși.

La Bacău, locul instalării sale a diferit de-a lungul timpului: în lunca Bistriței, pe Cîmpul Poștei, ca în ultimele decenii să fie peste podul Bistriței, pe malul stîng, la marginea cartierului Șerbănești. Iarmarocul începea cu o săptămînă înainte de 29 iunie, punctul culminant fiind de Sfîntul Petru. Mai întîi o întreagă caravană transportînd scrînciobe, cuști cu animale traversa centrul orașului pentru a anunța că au sosit. În două, trei zile un adevărat cartier se ridica de aici. Erau adevărate ulițe de lemn și pînză pictate cu tot felul de desene menite să atragă cumpărătorii. Din iarmaroc puteai cumpăra cele mai neașteptate lucruri: încălțăminte, îmbrăcăminte, alimente și băutură. Se putea bea bere, vin, sirop natural de trandafir sau zmeură cu sifon, bragă. Vînzătorii te îmbiau cu plăcinte, mere murate, covrigi cu susan, halviță, cocoșei, ciubuce, halva, vată de zahăr. Pe mari grătare sfîrîiau de-ți „mutau nasul” cu mirosul lor mici și cîrnați proaspeți de porc. Distracțiile erau pentru toate vîrstele: trageri cu pușca la țintă sau aruncarea cercului în gîtul unei rațe ce plutea într-o balie, încercatul puterii cu barosul, plimbările cu călușei, trasul cu bărcile sau să-ți încerci curajul într-unul din scrînciobe. Erai cel mai tare, însă, cînd te dădeai în iuji. Era cel mai mare, cel mai decorat, cel mai luminat scrînciob, care noaptea se vedea de la marginea Bacăului. Prezența păpușilor din teatrul popular era nelipsită. Păpușile confecționate din cîrpă și lemn se jucau pe sfori trecute pe după mînă și gît și reprezentau pe Marioara și Vasilache, înconjurați de popă, de negustorul cel gras, de cucoana „coaptă, sclifosită și sentimentală”, înconjurați de jandarmi. Între cele două războaie mondiale, iarmarocului i se adaugă o nouă curiozitate: iluzionismul; iluzionistul, în frac și cu joben, cu mănuși albe, făcea să dispară sau să apară bile din nasul sau urechile spectatorilor, șiruri nesfîrșite de batiste sau desfacerea verigilor unui lanț. O fanfară angajată formată din țigani cînta aproape fără întrerupere. Nimeni nu pleca fără o amintire. Fie o statuetă din ghips cîștigată la „roata norocului”, oglindă îmbrăcată în hîrtie sau o șapcă de carton cu cozoroc păstrate apoi acasă cu sfințenie. De Sf. Petru, în zori la periferiile Bacăului, pe șoseaua Bacău- Piatra, pe drumul Bacău- Focșani, sau dinspre bariera Mărgineni și Călugăra soseau căruțe cu familii întregi venite din toate colțurile județului, oameni îmbrăcați în costume naționale și care doreau să vadă iarmarocul de la Bacău. Se producea înghesuială mare, strigătele negustorilor amestecîndu-se cu acordurile lăutarilor, aerul umplîndu-se de praf și fum. Era o zi

de care oamenii își aminteau tot anul.

În anii ’80 iarmarocul din Bacău a fost desființat. Motivul: oamenii, în loc să prășească și să secere, pierdeau timpul cu distracțiile. Nădăjduim ca articolul nostru să se poată constitui oricînd ca o pledoarie în favoarea reînvierii acestei tradiții multiseculare. (Feodosia Rotaru)