Povestea săptămînii

La pescuit de somotei

Ați fost vreodată la pescuit de somotei pe Dunăre? Știți cu ce se mănîncă? Puteți să-mi spuneți orice, chiar să vă lăudați cu capturile, că tot n-o să vă iau în serios. E specialitatea locului, secretul curge la vale și se varsă-n mare, așa că n-aveți cum să-l prindeți în cîrlig. Numai cine și-a băgat coada în balta asta umblătoare de spală aproape juma’ de Europă poate să se laude c-a secat-o de peștele cu mustăți. Și nici chiar el! Pe mine m-a inițiat un „nea Tache, sculă mare” în fel de fel de tertipuri, dar cel mai mult mi-a plăcut priponul cu zurgălău. „Faci cîteva chestii deodată, îmi zicea el sorbind cu nesaț și vădită plăcere din șipul pîntecos cu rachiu de mentă – foarte căutat pe atunci, sau în top, cum se spune acum, mai modern: prinzi pește, privești la lună, asculți muzica de clopoțel și poți trage și-un pui de somn, în așteptarea somoteiului. Ei, ce crezi, nu-i tare?”

Tare, nea Tache, așa de tare că m-am ales și cu o baie pe nepusă masă, de era să mă ducă valul către hăt, la Reni. Noroc de-o șalupă de grăniceri că m-a pescuit la timp, cu burta plină de ciorbă de pește nefiartă. Îmi pregătisem sculele „la mustață”, după cum îmi arătase meșterul: priponul țigănesc, din ață pescărească albă și tare (nu se inventase pe-atunci, la noi, nailonul), lungă de vreo 25 de metri, prinsă la un capăt de-un băț, mai rotofei, pentru rezistență, și cu o bilă de plumb la celălalt, să stea întinsă. Pe fir, cam din 30 în 30 de centimetri, cîte un cîrlig armat cu liță oțelită, să nu-l reteze răpitorii și să te-alegi cu șoșoiul, nu cu un pește. Nada – una STAS în zonă – rîma de baltă. Pentru somn, se mergea la pescuit noaptea, înarmat cu un zurgălău pe care-l agățam în vîrful vergii, c-o lanternă și-un minciog pentru capturile mai mari care la mine, s-o spun p-a dreaptă, nu prea s-au nimerit. Dar nu asta vreau să spun. Într-o noapte cu luna-n băț mi-am așezat pînda în dreptul pupei unui vas ancorat în amonte de Căpitănie, cam pe unde-i acum terasa „Marinarul” . Plasare strategică- mi-am zis, frecîndu-mi palmele. În noaptea asta dau lovitura. Am capișonat cele 12 cîrlige, am plasat priponul cu sunătoarea în vîrf, am verificat lanterna- Focusul funcționa, și m-am pus pe așteptat. Pe vas, era unul de prin Bombay- liniște, doar o siluetă nemișcată la timonă. Nu-l scot din apă pînă nu aud clinchetul zurgălăului de cîteva ori. Mă-mbătam cu apă tulbure. Tocmai cînd visam mai frumos, cu somotei arcuindu-se grațios în pripon, ceva a plesnit pe vas; o tablă sau nu știu ce. Zgomot de infarct în liniștea umedă a nopții. Atît mi-a trebuit ca s-o iau la vale pe digul alunecos și să mă văd în fluviu. Care m-a plesnit peste ochi cu un val molcom, așa, ca de povață: ia vezi ce faci, mucea? Cît am alunecat la vale, n-aș putea spune, dar la un timp s-a desprins din beznă un far, apoi silueta unei vedete, cîteva voci, un semnal de siflee- om la apă, un plescăit puternic și-apoi două brațe vînjoase care m-au prins și m-au depus pe punte. Teamă? Nu cred. Surpriză, da! După o urecheală așa, de formă, și-un șut în partea moale din spate, m-au depus teafăr pe mal, dar ud leoarcă, tocmai dincolo de pichetul grăniceresc. Pedeapsă ca să mă-ntorc acasă pe jos, cîțiva kilometri buni. Cîți somni s-or fi prins în priponul meu, n-am aflat, și nici cine i-a mîncat. Sau poate că au scăpat și s-au făcut somni în toată regula, ca cel pe care l-am văzut două-trei veri mai tîrziu după acea pățanie, în barca unui pescar, tot amator: 58 de kile, pe cîntar. Am cumpărat și eu o fleică. Îi simt gustul și-acum. (Mihai Buznea)