Accidentul
Nea Sterian era idolul copiilor din mahalaua noastră de ceferiști. Meseriaș la calea ferată, purta pe umerii săi lați și puternici povara unei familii numeroase. Bun la inimă și deschis la pungă; tot nu prea avea ce scoate din ea, banul n-avea valoare, se ducea repede și pe nimic, ca și acum, milionul era cît leul. Vesel din fire. Inimă mare, un fel de Codin din bălțile ce-ncununau orașul. Înalt și bine legat. Suplu. Mîini dibace și ochi cercetători. Iute în mișcări. Purta aceleași haine de cînd îl știam, un soi de salopetă din doc gri-bleu, spălăcit și șapcă trasă pe ochi. Portul omului de lîngă apă. Dar nu cu aceste trăsături ne fascina, erau doar ingredientele unui personaj aparte, pe lîngă care nu puteai trece pur și simplu. Nea Sterian era un pasionat vînător de baltă. O notorietate în materie. Cînd își punea cartușiera la cingătoare, iar alte două benzi și le încrucișa pe piept, devenea un fel de zeu în ochii noștri. Un cazac, doar că fără mustăți pe oală. Avea o armă veche, cîndva bună, cu două țevi, calibrul 16, de Damasc. Țevile – din sîrmă presată, în formă de semicercuri, parcă erau bronate, așa luceau în soare! După nevastă, pușca era iubita lui, mai că ar fi dormit cu ea pe pernă. Cu ea, cu pușca, își ținea casa.
De pe masa lui nu lipseau friptura la capac și frigăruile. Artist în prepararea vînatului cu pene. În fiecare săptămînă după-amiaza trecea Dunărea cu barca, la Zătun, sau la Lățime – cum îi spun și acum localnicii. Toată noaptea spre duminică hălăduia prin bălți cu șoricarul lui, tovarășul de vînătoare, rotofei din cauza traiului bun, își avea de fiecare dată partea din pradă. În sacul aninat de-un umăr își ascundea un dărab de pîine și sticla cu secărică. Carnea și-o lua din vîrful puștii, o părpălea la foc slab, de stuf, pe care o înghițea în bucăți mari, pe nemestecate. Peștele nu-l prea interesa. Vîna singur, „la picior”, nu-i plăcea tovărășia. Cunoștea pasajul păsărilor indiferent de anotimp, împușca doar ceea ce era „la liber”. Duminică seara se întorcea acasă cu chiorchinarul plin, 15-20 de victime înaripate. Jumulea la rațe pînă spre miezul nopții, le dichisea după un tipic aparte, după care le punea la baiț. „Carnea de vînat nu se spală cu apă, se șterge cu o soluție făcută cu oțet. Nici nu se mănîncă imediat, ci după vreo trei zile, să aibă timp să se fezandeze”- spunea el, în timp ce mîinile scociorau pieptul bietei păsări. Noi, copiii, ne uitam cu jind, mirosul fripturii promise invada nările, burțile erau cam goale și așteptarea un chin. Venea ea, și clipa desfătării, cînd ne înfigeam dinții de lapte în carnea rozie și fragedă. Parcă era pomana lui nea Sterian!
Mai avea el, nea Sterian, un nărav care tare ne mira și pe care nu-l înțeleg nici azi: iarna vîna ciori, cîrduri întregi. Nu pentru cartușele pe care le primea pe o pereche de gheare. „Nu știți ce-i bun, țîncilor!”, spunea el. Dar nici nu ne înghesuia cu mîncatul, ne lăsa în plata Domnului. Dezghioga pulpele, după care le înșira pe-o sfoară și le punea să le prindă gerul, vreo două săptămîni, pînă ce carnea se colora în roșu- vinețiu. Apoi le prepara tocană. Ai lui, nici s-audă de așa ceva, nu se spurcau! Îi pregătiseră o tigaie anume.
Clipa cea neagră îl pîndea, nemiloasă. A venit într-o sîmbătă spre seară, cu trei ceasuri rele. Nea Sterian își pregătea sculele înainte de a pleca spre bălți. A băgat pe țeavă un „trei la fund”, tocmai începuse sezonul mistreților. „Cine știe, poate mă-ntîlnesc cu vreo turmă!”. A ochit și a percutat. Explozie în plină față. Veche și uzată, arma nu a mai rezistat. A cedat lăcașul cartușului. Nea Sterian a căzut ca secerat, cu capul spulberat și labele mîinilor smulse. Moarte instantanee. Mîndrețe de vînător răpus de-o gioarsă. Durere mare în mahalua ceferiștilor.
Să fi fost răzbunarea neamului păsăresc?
(Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns