Pre limba lor

O dilemă: ceangău sau csango-magyar?

• Publicațiile de expresie maghiară care apar în țara noastră abundă, în ultima vreme, de relatări privind originile străvechi ale ceangăilor-maghiari din Moldova, dar și de istorioare aparent nevinovate care își propun să inducă, mai ales în rîndul copiilor și al tinerilor, ideea apartenenței lor etnice, alta decît cea pe care o știu din familie. Vă propunem, în continuare, o selecție a unor astfel de episoade extrase din „Gazeta maghiarilor ceangăi din Moldova” și din „Kronika”. Interpretarea și concluziile le lăsăm la latitudinea fiecăruia dintre cititori. (Subtitlurile ne aparțin):

Jancsi și Juliska

Acum ceva vreme, prietenul meu István îmi povestea ce șoc a avut în clasa I, cînd, într-o discuție cu colegii de clasă, aceștia au descoperit că el nu auzise niciodată de vestita poveste a fraților Grimm – „Hansel și Gretel”. Aprofundînd puțin subiectul, colegii români l-au întrebat dacă în grădiniță chiar nu auzise despre cei doi copilași care se pierd în pădure și la un momentdat descoperă o căsuță din turtă dulce! La auzul acestei fraze-cheie, István a răbufnit, ușurat, dîndu-și seama că, totuși, știe despre ce e vorba: „Dar asta nu e povestea cu Hansel și Gretel, ci povestea cu Janczi și Juliska!”.

Jules Verne a fost… maghiar!

Surprinzător, pentru mine, poate nu și pentru o parte dintre cititori, pornind de aici am descoperit această tendință, generalizată, a unora de a „împămînteni” toate cuvintele ce le cad la îndemînă, fie ele nume proprii sau orice altceva și care, cel puțin pentru restul lumii, rămîn intraductibile. Iarăși o noutate pentru mine a fost să îl redescopăr pe vestitul Jules Verne în persoana „maghiarizatului” Gyula Verne!… în aceste condiții, nu m-am mai putut mira atunci cînd, răsfoind „Gazeta maghiarilor ceangăi din Moldova” – publicație din Harghita, bilingvă doar după titlu – pentru că din cele 24 de pagini doar două sînt editate în limba română – am găsit desenele unor copii ceangăi, dintre care unul se semna „Istok Jánoska” de-a stînga, respectiv „Iștoc Ionel” de-a dreapta desenului. Avînd în vedere cele de mai sus, stau și mă întreb: oare cine l-a pus să-și traducă numele, și din ce limbă? Mai departe, îi găsesc pe „Kompót Alexandra”, care nu a mai avut nevoie de traducere, și pe Cochior Julia (acest nume e, probabil, o combinație nefericită, întrucît – în umila mea părere – este vorba fie despre „Kokyor Julia”, fie despre „Cochior Iulia”, sau pe Iștoc Andreea, Diac Pavel sau Betó Mariusz (iarăși o traducere parțială și total neinspirată, întrucît după ultimele date pe care le dețin, limba maghiară nu posedă litera „t”).

Să nu crezi „gurile rele”!

Poate o fi așa cum scria, acum ceva vreme („Kronika”, 06.08.2004), domnul jurnalist Szucher Ervin, într-un articol prin care anunța, cu surle și trîmbițe, că după secole de românizare forțată, ceangăii maghiari se întorc la vechile lor nume originare, maghiare (din fericire, maică-mea m-a înzestrat cu utila calitate de a fi în stare să citesc și în limba dansului). Urmărind, uimit, articolul pe baza căruia am apreciat că or fi vreo 200 – 300 de indivizi care au făcut mișcarea asta, după amplitudinea și forța materialului, găsesc – mai spre final – că își „recăpătaseră numele strămoșilor”, conform aceluiaș Szucher Ervin: o mare masă de… 10 persoane!… Acum, dacă ar fi să ne luăm după gurile rele – din acelea care nu „bat” în limba oficială a statului -, ceangăii maghiari ar fi în număr de pînă la 200.000 – 260.000, de unde rezultă că, procentual vorbind, erau pînă la acea dată, cu exactitate, vreo zero virgula… nu știu, pentru că de-abia mai văd numerele de după atîția de zero. Chiar și dacă ar fi să ne luăm după statisticile oficiale ale statului român – sursă fără o prea mare credibilitate, potrivit acelorași -, vorbim de ceva de genul 0,5 la sută ceangăi re-maghiarizați de bună voie. Dar nu e nici o problemă, de restul are cine să se ocupe!…

Nu poți să nu te-ntrebi…

Lecturînd pînă la final acel articol savuros, găsesc la urmă de tot și o frază de genul: „Liderii comunității din Făget nu au auzit – în ultimul deceniu și jumătate – de nici o situație inversă, în care cineva să dorească să-și romanizeze numele maghiar”. O fi, oare, pentru că în acea comunitate nu există chiar nici unul care să aibă, într-adevăr, un nume maghiar? Ceva cu „k”, sau cu „y”, sau măcar cu un „sz”?
Selecție și prezentare de Arpad KALMANubtitlurile ne aparțin):

Jancsi și Juliska

Acum ceva vreme, prietenul meu István îmi povestea

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!