Între toate sentimentele omenești există o floare rară, îmbobocită dintr-un nobil entuziasm pentru arta sa, dar care slăbește mereu, mereu, pînă cînd fericirea nu mai este decît o amăgire, iar gloria o minciună. Acesta ar fi în esență înțelesul mai tainic al piesei “Angajare de clovn” de Matei Vișniec, prezentată, duminică seara, în premieră la Teatrul Bacovia.
Arta clovnilor – care au încîntat generații întregi de copii – dispare din cauza invaziei tehnicilor TV, performanțelor teatrale și cinematografice, pierzînd imens din arta comicului pur și a ingeniozității poetice. Timpul comediei, al rîsului nestăpînit și sincer a trecut, nu mai e loc pentru așa ceva, iar clovnul trebuie să dispară. Trei dintre ei, bătrîni, bolnavi și triști, se adună în fața unei uși cu un afiș pe care scrie ”angajăm clovn bătrîn”. Ușa nu se va deschide niciodată, lăsîndu-I să aștepte zadarnic, precum Godot din piesa lui Samuel Beket. Este o meditație despre tristețe, boală șI moarte prin inutilitate.
Așteptînd în fața ușii, cei trei evocă momentele lor de glorie de altădată și se amăgesc că cineva ar mai avea nevoie de ei. Spectacolul lor e grotesc și tragic totodată; amintirile, confesiunuile autobiografice, incursiunile poetice în domeniul imaginarului sînt expresii ale unei existențe tragice, abil fardate în comic și grotesc. Piesa lui Matei Vișniec e șocantă prin bogăția ei de ambiguități, prin încărcătura de elemente parabolice, prin ecourile din basmele copilăriei și, mai ales, ale teatrului absurdului.
Regizorul Geo Balint și-a asumat un risc enorm, distribuind în rolul celor trei clovni trei actrițe tinere, jucînd în travesti niște partituri cu un ton tragi-comic tulburător. Pe cît de mare a fost riscul, pe atît de mare și succesul (dacă nu cumva mult mai mare), cele trei actrițe jucînd magistral acele ipostaze ale artistului aruncat în afara societății de indiferența semenilor, subliniind cu talent pustiul din noi și din lume, în fața unei uși care ar putea fi salvarea, însă dincolo de ea e moartea.
Regizorul a imaginat și spațiul de joc (alb, pustiu, fără ieșire, lăsînd actrițelor șansa de a umple spațiul vid cu propria lor desfășurare, iar ele o fac cu dezinvoltură). Ninna Ionescu (Nicollo) are măiestria necesară în a arăta că imaginea priveliștilor triste e mult mai mișcătoare decît realitatea lor tragi–comică. Ea surdinizează durerea personajului, o păstrează în subsidiar, lăsînd spectatorul s-o bănuiască, în timp ce Eliza Noemi Judeu (Peppino) își desfășoară cu zel grotesc numerele de circ, care l-au făcut cîndva pe clovn celebru și din care n-au mai rămas decît cioburi. Personajul e conceput ca fiind marțial în aparență, însă tragic în structură, hilar în ținută și trufaș în amintirile sale din arena circului.
Eliza Noemi Judeu, Nina Ionescu șI Adelaida Perjoiu susțin un adevărat recital în care comicul și grotescul sînt străfulgerate de fiori tragici. Aș remarca debutul fericit al Adelaidei Perjoiu, care susține cu har și talent substanța piesei, compunîndu-și cu minuțiozitate de bijutier un personaj cu substanță existențială. Jocul ei e mai reflexiv, mai înclinat să demonstreze că clovnii sînt și ei oameni, fericiți și nefericiți, veseli și triști, lăudîndu-se și păcălindu-se mimînd plăcerea jocului. O lume a circului. Un circ al lumii.
Vasile Pruteanu
Lasă un răspuns