Premieră teatrală – Hotel „Far East”

Vasile PRUTEANU

Mă îndoiesc sincer că ar exista astăzi cineva care să conteste dreptul absolut al regizorului de teatru asupra teritoriului său, care este spectacolul. Poate intra în discuție chiar și textul dramatic. Cu condiția ca acesta să nu sufere adaptări de circumstanță, care să ducă la mutilări de circumstanță. Pare-se că piesa lui Viorel Savin, „Hotel Far East”, adaptată în premieră la Teatrul Bacovia de către regizoarea Doina Zotincă, este supusă unui proces de revizuire, nu cel mai fericit. Nu înțeleg de ce era nevoie ca o comedie scrisă în viziune caragialeană să fie montată într-un spectacol gândit în marginile „musicalului”. Numai de dragul de a distra lumea? Dramaturgul și-a situat personajele în epoca post-decembristă, cu aceleași vechi apucături, cu imbecilitatea nostră, cu prostia, viclenia, istețimea și umorul nostru, caracteristici regăsite încă din vremea lui Caragiale. Numai că eroii lui Viorel Savin nu au magnitudinea personajelor caragialene. Sunt doar afaceriști de bodegă, găinari, ciubucari, profitori iscați dintr-o lume abjectă, prelungită încă două decenii după abolirea comunismului.

În speță, textul lui Savin devine aproape subînțeles. Nu te poți apropia de canavaua unei comedii de caractere strâmbe cu o cheie de tip „musical” fără riscuri. În acest caz, riscul constă în secționarea textului axat pe practici sociale ieftine, precum șmecheria, mica ciupeală, corupția de mică și mare anvergură. „Trăim în plin Caragiale”, dar în lumea de astăzi, într-un anumit climat moral, cu reacțiile noastre față de timp și loc. Totuși, lucrurile nu se schimbă și nu se vor schimba în vecii vecilor, pentru că fac parte din structura noastră intimă. Una a gândit dramaturgul, alta regizoarea, iar actorii au trebuit să scoată un spectacol pasabil, uneori chiar plăcut și plin de haz. Asemănările dintre ciocoii de ieri și așa-numiții manageri de azi, dintre slugile lor, cu nepotismele de rigoare, le-au creionat cu talent atât de Valentin Braniște (Hrescu – om de afaceri), cât și Dumitru Rusu (Nepotul lui Hrescu), punând în evidență caracterul de scursuri sociale ajunse vedete, nocivitatea unor indivizi a căror moralitate „e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”. Jucând pieziș și fățiș cu egală dexteritate, cei doi actori și-au construit rolurile de lichele cu vervă și îndrăzneală.
Cu toate că Ștefan Ionescu (Adelina Sfert – actriță) și Ștefan Alexiu (Cocu) au realizat personaje în travesti destul de credibile, cred că distribuirea unor actrițe ar fi fost mai profitabilă. Știu mai bine să joace rolul unor fandosite, închipuite, proaste și avare. Simpatic prin umorul nativ este Tiberiu Ioniță, în rolul unui polițist reformat, un fel de Ghiță Pristanda contemporan. Un element solid al spectacolului este interpretarea lui Matei Bogdan (Blaz Corneanu -actor). În viziunea sa, personajul capătă numeroase accente, detalii de joc, nuanțându-i o structură energetică în optica „Conului Leonida…”.

În spectacol se cântă, se dansează cazacioc, can-can, vals etc. Mai potrivită atmosferei ar fi fost maneaua, caracteristică tipologiei personajelor. Se cântă la pian (Florin Bejan) continuu, ca un bruiaj, se creează artificial o atmosferă de bună dispoziție, pe care publicul o acceptă cu bunăvoință și oarecare mulțumire. Scenografia Cristinei Ciobanu nu depășește nota regiei cu nici o gradație calorică.