Prieteni de pe lac

Eugen VERMAN

Noii mei prieteni se numesc „nea Lulu” și nea „Sinică”. E drept, sună cam pretențios „noii mei prieteni”, la urma-urmei sînt doi oameni pe care i-am cunoscut, întîmplător, pe malul lacului de la Itești, sau Hemeiuși – e același lucru, deoarece noi, băcăuanii-pescari, ajungem în Hemeiuși ca să pescuim în lac, iar cei de peste apă, din Itești, își revendică apa, spunînd că e a lor!… Asta, însă, n-are nici o importanță dacă ești membru al „Filialei”, adică dacă-ți plătești cotizația anuală și ai permis de pescuit. Nea Lulu și nea Sinică nu au permise de pescuit, eu am și n-am nici cel mai timid resentiment față de cei „fără”. Adevărul e că un astfel de document costă al naibii de mult pentru un amărît de pensionar și, acum, îmi vin în gînd lunile acelea cînd pescuiam la Milton sau pe Grand River, din Caledonia – Canada, unde pensionarii beneficiază gratuit de plăcerea de a prinde un pește sau doi sau mai mulți. La noi nu-i ca în Canada. Și nici nu va fi vreodată!
Dar să revin la noii mei prieteni. Nea Lulu e un lungan, slab și deșirat, poartă pe el, încă, salopeta pe care o purta și la „Metalurgie”, „ce știi, mata, ce-i aia muncă grea…? Ai fost, vreodată, la Metalurgie, în secția Turnătorie, la Curățătorie…? N-ai fost, de unde să fii!…” – mi-a zis cu convingere și cu un anume aer de superioritate și chiar de dojană proletară. Dar cînd a auzit că am fost nu o dată și că m-a impresionat extrem de mult munca de acolo, un iad adevărat, i-am zis, cum de ai rezistat, măi nea Lulu, atîția ani, acolo se moare de tînăr?…, omul mi-a strîns mîna și, de atunci la două-trei zile ne-am întîlnit pe lac, la un pește – nu intru în amănunte să vă spun cam cum sînt peștii ăștia, că a-ți rîde de mine – și ne-am postat unul lîngă altul, adică doi și cu nea Sinică trei. Nea Sinică e prieten cu nea Lulu și, normal în cazul nostru, omul ăsta bondoc, cam taciturn, cu șapca soioasă pe capul chel, mi-a devenit și mie simpatic și prieten. Asta, după ce mă „încercase”, „știi, eu am lucrat la Șuruburi, la presă, habar n-ai ce-i asta”, iar eu a trebuit să-i zic, în detaliu chiar, că am fost și am scris de acolo, știi, pe timpul acela, i-am adăugat, noi scriam despre muncitorii din fabrică și despre țărani, ăștia erau vedetele noastre.
Sîmbătă a fost o zi cu noroc. A tras carasul, spre după-amiază, venisem ceva mai tîrziu, ei erau deja prezenți, iar ai întîrziat, mi-au spus, iar am întîrziat, numai că și peștii, de data asta, chiar dacă era 2 octombrie, și-au făcut de cap, sau se nimeriseră chiar în bătaia undițelor noastre!… „Azi îmi scot drumul” – zise nea Lulu. Asta însemna că peștele prins ar valora mai mult de 24 de mii, cît costă maxi-taxi dus și întors. Atunci interveni nea Sinică taciturnul: „Ai văzut ce răsfățați sîntem noi, pensionarii? âmi vine să mor de rîs! Acu’, în preajma alegerilor, toți ștabii ăștia politici ne iau în seamă”. „Se bat pe noi, nu glumă!…” – zîmbește, strîmb, nea Lulu. Eu am ajuns la 3 milioane. Abia îmi ajunge pensia asta. După atîția ani munciți în iadul ăla, cum îi ziceai mătăluță – mi se adresează. Hai, că ai fost și ești ziarist, ce părere ai? Nu-i curată bășcălie?” N-apuc să-mi spun părerea, că sare Taciturnul: „Păi ne-au dat ceva și vor să ne mai dea… Dar de ieri s-au scumpit, iară, toate, și benzina, și cefereul și gazele…” „Acu’ – zice Deșiratul – Năstase scoate la bani de te crucești de unde! Vrea voturi. Noi, pensionarii, sîntem o forță ca votanți. Ce mai, sîntem oameni politici! Vrem, îl votăm, nu vrem, nu-l votăm!” „Da’ nici cu Băsescu nu mi-e rușine – sare nea Sinică. Ăsta ne-a și stabilit pensiile. Eu o să iau vreo 125 de euro pe lună. De unde scoate el balivernele astea?…”
Nici nu mă mai uit la undițe, deși carașii îs în cîrlige. Oamenii ăștia doi, adică noii mei prieteni de pe lac, fac parte din cei mai mulți și obidiți. Adevărul e că nici eu nu fac excepție de la regulă. Ei știu, simt, văd, bunul lor simț le spune că pensionarii au devenit o autentică masă de manevră electorală. Ceea ce se întîmplă e un bîlci derizoriu, hidos chiar. Nea Lulu și nea Sinică, pescarii ăștia amatori fără permis de pescuit – căci nu le dă mîna să dea, la început de an, peste 300 de mii – trăiesc la limita sărăciei, dar sînt fericiți atunci cînd cîte un amărît de chitic li se acață în undițe. Dar sînt oameni cu suflet mare, cinstiți și onești care, ca tot românul, fac haz de necaz!…nu au permise de pescuit, eu am și n-am nici ce

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!