De la Est spre Vest
Toma JĂMNEALĂ
Într-un anumit fel i-am imitat pe asiaticii care, în vremurile de mult apuse, se întreceau cu europenii în fuga după aur. Și, în dimineața de 27 mai a.c., după o prealabilă pregătire, plecam din San Francisco într-un elegant automobil, închiriat pentru o săptămînă de la o firmă de specialitate. Ținta: Vestul Sălbatic.
Afară cald, dar acceptabil. Briza Pacificului își făcea datoria, ca și instalația de aer condiționat a mașinii. Drumul excepțional, mai ales că ne aflam pentru început pe renumita Autostradă „101” ce leagă lanțul de localități ale Californiei cu cele din statele Oregon și Washington. Dar, în lunga călătorie făcută, aveam să mă conving că toate drumurile americane sînt construite solid, cu responsabilitate.
După o scurtă abatere spre Sud, lăsăm în urmă orașul San Jose, cu renumele său în tehnica electronică de vîrf, apoi aproape toată Valea Siliconilor și la Gilory intrăm pe o nouă autostradă – „152”. Hărțile Californiei și Nevadei ne stau la îndemînă. Rețeaua rutieră este vastă și aglomerată, iar o abatere cît de mică costă timp. Și timpul nostru e drămuit.
La numai o oră de la plecare ne aflam deja în defileul primului lanț al nesfîrșiților Munți Stîncoși. Sus, pe versanți, cu deosebire pe
„Diablo Rangl”- sute de instalații eoliene. Așa ceva n-am văzut niciodată. Iar la ieșirea din defileu – o mare rezervație naturală numită „San Louis”. Ne aflam acum pe terenul mănos al marii cîmpii californiene, Central Valley, brăzdată de la nord spre vest de rîul Sacramento, de la sud-est spre vest de San Joaquin, care se unesc și se revarsă în apele Golfului. O adevărată Mesopotamie a Americii. Cît cuprinzi cu privirea numai ogoare și livezi, ferme zootehnice. Suprafețe compacte de sute de hectare, stimulate de sofisticate instalații de irigare. Este, poate, cea mai roditoare depresiune intramontană a Statelor Unite, care inundă piețele marilor orașe cu legume, fructe, grîne, carne și produse lactate. Aproximativ 80% din producția de struguri din State se obține în însorita Californie. Și ce struguri și ce pepeni și ce piersici, caise ori mere, lămîi, portocale!
Limuzina noastră e iute ca o săgeată. Circulăm cu 75-80 de mile, adică mai bine de 120 de km/oră. Ne conformăm însă indicatoarelor de pe șosea. Unde se impune, reducem viteza la limita permisă. La Fresno, localitate sud-estică aflată la circa 400 km de San Francisco, traversăm (pentru a doua oară) rîul San Joaquin și ne avîntăm pe un nou drum – Autostrada „58”. După încă 150 km ne întîmpină un nou defileu al Munților Stîncoși. Îl parcurgem fără oprire și ne trezim într-un plin deșert. E Deșertul Mojave, unde americanii au construit o mare bază aeriană. În văzduh, supersonicele își execută complexele programe de zbor. Acolo, sus, trebuie să fie plăcut. Jos însă este exagarat de cald. Pe puțin 40 de grade Celsius. A trecut mult de ceasurile amiezii și masa de prînz se lăsa așteptată. La Barstow, însă, poarta de intrare într-un alt defileu, oprim la un Mac Donald’s și cu circa 50 de dolari ne estompăm foamea. Pentru trei persoane, prețul – acceptabil. Băuturile răcoritoare – savuroase. Fructele Californiei erau la înălțime. Fac din nou socoteala: aproape 17 dolari de persoană. Pensia mea pe o întreagă săptămînă, dar pentru americanul de rînd suma respectivă nu prea contează. Diferența mare, enorm de mare!
Reluînd călătoria abia ne-am dat seama că aici, la Barstow, se sfîrșea drumul „58” și că din sud, de la San Diego și Los Angeles, se profila importanta Autostradă „15”, spre Las Vegas și Arizona. Dar Vestul Sălbatic? Ceea ce căutam noi se afla din loc în loc printre munții de piatră ce-i traversăm, la intrările și ieșirile din numeroasele defileuri, de o parte și de alta a unor porțiuni din drumul străbătut. Cu cît ne afundam spre Est, acel „Vest Sălbatic” se înfățișa tot mai pregnant prin rarefierea vegetației ori totala ei dispariție, prin diminuarea zonelor populate, prin aerul supraîncălzit, prin tăcerea munților de granit ce reflectau un peisaj de-a dreptul sinistru.
Ne continuam drumul spre Est. „Vestul Sălbatic” se ținea de noi. Am traversat încă un defileu, iar la ieșire, nu departe de o neînsemnată localitate (Pirmm), un plăcut obiectiv rutier ne semnala intrarea în statul Nevada. Am coborît din mașină pentru a imortaliza pe peliculă imagini de neuitat din acest colț de lume. În depărtare însă, ca o Fata Morgana, se zărea un mare oraș. Era Las Vegas. Peste încă vreo oră de mers printr-un teren exagerat de secetos, după ce parcursesem deja nu mai puțin de 900 km de la plecarea din San Francisco, ajungem, în sfîrșit, în orașul plăcerii. Scăpasem de „Vestul Sălbatic”. O liniște sufletească de numai trei zile, pentru că, în drum spre Los Angeles, aveam să revăd o bună parte din locurile acelea aspre, aride și sinistre despre care am vorbit. (va urma)
Lasă un răspuns