Pro musica

Istoria jazzului: stilul COOL (2)

Radu CIOBANU

Am evocat, în episodul precedent, influența saxofonistului Lester Young asupra noului curent. Totuși, s-ar părea că tinerii saxofoniști au mers pe această cale mai departe decît marele lor predecesor. Ei au înlocuit sonoritatea voalată a lui Lester cu un sunet și mai lipsit de timbru. Au înțeles că lipsindu-se aproape total de vibrato și atac vor ajunge să creeze o calitate de sunet tot atît de frumoasă în aparenta ei indiferență. La trompetă, Miles Davis a urmat un drum paralel. Nu ne dă el, oare, impresia că refuză cu mîndrie orice ornamentație exterioară, pentru a se mulțumi să dea sonorității sale o rezonanță senină, de o indiscutabilă noblețe? De remarcat că rareori cîntă forte, chiar în registrul supraacut. Logica stilului său „interior” l-a condus la disprețuirea a tot ce se desfășoară atît de luxos la predecesorii săi. Adversarii jazzului modern vor afirma că este vorba, aici, de o reîntoarcere la concepția europeană a „purității sunetului” și o vor argumenta, poate, prin prezența unui mare număr de muzicieni albi printre coolmani. Ei sînt, totuși, calitatea supremă a jazzmanului modern: acel „relax” pe care foarte puțini soliști simfonici îl posedă. Datorită acestui „relax” emisiunea, legato-ul, felul de atac în registrul acut sînt net deosebite de muzica europeană. în domeniul melodiei soliștii cool se țin mai aproape de temă, pe care o culeg, de multe ori, din repertoriul cel mai banal. Ritmica cool diferă de ritmica bop atît prin decupajul frazei, cît și prin concepția acompaniamentului. Aspectul poliritmic al bopului nu se regăsește în execuția muzicienilor cool, care au alungat din vocabularul lor elementele afro-cubaneze introduse de Dizzy Gillespie în limbajul jazzului.
Orchestra întocmită de Miles Davis în 1948 țintea la un fel de unitate sonoră de nuanță estompată. Secția melodică era formată din șase instrumente: trompetă, trombon, corn, tuba, saxofoane alto și bariton. Secția ritmică a fost limitată la cele trei elemente de bază: pian, contrabas, baterie. Faima ei se datorează în mare parte înregistrărilor adunate sub titlul „Birth of the cool”. Numărul fețelor imprimate de această grupare este foarte redus. Ele provin din două ședințe de înregistrări, una din 1948 și cealaltă din 1949. La prima orchestră era compusă din șapte muzicieni albi: Kai Winding, Junior Collins, Lee Konitz, Gerry Mulligan, Al Haig, Joe Shulman, Bill Barber și doi negri: Miles Davis și Max Roach. La a doua, această proporție a fost aproape inversată deoarece J. J. Johnson l-a înlocuit pe Winding, Sanford Siegelstein pe Collins, John Lewis pe Al Haig, Nelson Boyd pe Shulman; Max Roach i-a cedat locul lui Kenny Clarke, deci singurii care și-au păstrat locurile au fost Davis, Konitz, Barber și Mulligan. Fără îndoială că a doua echipă cîntă cu mult mai „relax” decît prima. Cele două piese mai reușite – „Israel” și „Boplicity” – provin din a doua formulă. „Boplicity” aranjat de către Gil Evans și Israel, lucrarea lui John Carisi. (Va urma).ită acestui „relax” emisiunea, legato-ul, felul de atac în registrul acut sînt net deosebite de muzica europea

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!