Pro musica

Istoria jazzului: hard bop (2)

Radu CIOBANU

Continuînd periplul prin scurta, dar atît de viguroasa istorie a jazzului, să încercăm să mai adăugim cîteva informații. Aminteam despre tendințe derivate din acest stil: soul, funky (șef de școală Cannonball Adeerley și Horace Silver și experimental reprezentată de tenoristul Sonny Rollins). Soul – jazzul – care a fost stilul cel mai popular al anilor ’60 – diferă de be-bop și hard-bop (din care descinde direct, de altfel) prin aceea că predomină accentul ritmic. Deși soliștii urmează acordurile ca un bop, linia basului (adesea preluată de orgă, nu de contrabas) imprimă accente dansante în locul cantonării stricte în matricea tipică de patru măsuri.
Muzicienii construiesc solistica simplificată în favoarea ritmului contaminant. Rădăcinile stilului au adus bop-ului o infuzie de muzică religioasă și gospel și chiar și blues. Marii pianiști care au contribuit decisiv, alături de Horace Silver, sînt Bobby Timmons, Junior Mange, Les Mc Cann și Ramsey Lewis. Apariția organistului Jimmy Smith în 1956 (care s-a impus ca lider absolut și etalon al acestui instrument pe tot parcursul unei îndelungate cariere; el a concertat și în România, la Brașov, dacă memoria nu mă înșală) a adus un succes fulminant genului și a contribuit decisiv la o emulație în care s-au făcut remarcați și adulați instrumentiștii: Jack Mc Duff; Shirley Scott; Jimmy Mc.Griff, Charlie Earland (toți, organiști) împreună cu renumiții chitariști George Benson și Kenny Burrell și o pleiadă de saxofoniști (tenor) din care enumăr pe Stanley Turrentine; Eddie „Lockjaw” Davis, Gene „Jug” Ammons, King Curtis, Red Holloway și Eddie Harris. în ciuda unei eclipse în anii ’70, cînd au predominat stilul jazz-rock, fusion și sintetizatoarele, soul-jazzul a rămas viu și are în continuare fani devotați. Se cuvine să enumerăm cîteva albume de referință: Back at the chicken shack (Jimmy, Smith) Black Talk! (Charles Earland), Giants of funk tenor sax, într-o formulă diversificată, de culegere, Here’ tis Lou Donaldson sau Let it go (Stanley Turentine cu Shirley Scott). Să mai remarcăm și marele hit al trupei lui Cannonball Adderley – „Mercy, Mercy, Mercy” – care impune atenției un austriac virtuoz al clapelor și sintetizatoarelor, pe nume Joe Zawinul.
Pentru a nu omite exponenții marcanți ai hard-bop-ului, vom aminti pe Art Blakey – tobe, Clifford Brown, Donald Byrd, Art Farmer -trompetă, Benny Golson, Joe Henderson, Hank Mobley și Jackie Mc Lean – saxofoane și pe un Herbie Hancock – claviaturi, Freddie Hubbard – trompetă, ale căror stele strălucesc și astăzi.
Miles Davis a impus albumul „Round about midnight”; Johnny Griffin ne-a dăruit – la celebra casă de discuri Blue Note: A blowin’sesson, iar Sonny Rollins a imprimat, într-un club legendar, două volume reunite sub titlul „A night at the village vanguard”.
Marile compoziții ale genului se numesc Tenor Madness (o întîlnire gigantică Sonny Rollins – John Coltrane!), Walkin’ (Miles Davis) – Scrapple from the apple (Dexter Gordon) Moanin’ și „A night in Tunisia” ale toboșarului și șefului de orchestră Art Blakey. Și să nu-i uităm pe genialii Charles Mingus cu „Goodbye pork pie hat” sau John Coltrane cu piesa „Blue Train”.
Despre evoluția funky-ului vă promitem o incursiune, dar în numărul viitor!i Cannonball Adderley – „Mercy, Mercy, Mercy” – care impune atenției un austriac virtuoz al clapelor și sint

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!