Pro musica

JAZZ – FUNK

Radu CIOBANU

La originile sale, datate pe la mijlocul anilor ’60, JAZZ-FUNKUL era un amalgam nedefinit de jazz și funky sudist, stil reprezentat de inovațiile proto-funk ale celebrului grup „Sly and the family Stone”. Din acest punct de vedere era destul de similar cu soul-jazzul, cu un explicit fundament așezat pe făgașul ritmic. A evoluat condus înainte de o mai puternică, mai pronunțată accentuare ritmică cu dedicație limpede către brand-ul Stax/Volt al muzicii soul (uneori reflectată în preluarea unor versiuni ale succeselor stilului său din rock sau pop).
Din nou se remarcă pregnant organiști ca Lonnie Smith, Reuben Wilson, Charles Earland și Jack McDuff (unii din ei traversînd nonșalant alternanța stilistică dintre soul – jazz și jazz – funk); alte figuri exponențiale includ pe saxofonistul Eddie Harris și vibrafonistul Roy Ayers. Ca o inconfortabilă metamorfoză către funk la debutul anilor ’70 fusion-ul a contribuit la o subtilă redefinire a granițelor stilistice provocînd o reîntoarcere către publicul afro-american; preeminența crucială a componentei Rhythm and blues a cunoscut cîteva oscilații sau substituții. Artiști ca Donald Byrd, flautistul Bobbi Humphrey și „clapetistul” Ronnie Foster au desăvîrșit o alternativă solară, aerisită, interpretînd adeseori piese cu urme „jazzy” de Rhythm and blues.
Celebrul maestru al claviaturilor – Herbie Hancock – a explorat un brand mai spațial sau de atmosferă, în timp ce artiștii grupați în jurul casei de discuri a lui Creed Taylor, numită CTI (cel mai cunoscut nume fiind, desigur, trompetistul Freddie Hubbard) s-au remarcat prin producții mai puțin agresive, mai agreabile.
Fusionul și jazz-funkul au multe în comun, dar amprenta definitorie a acestuia din urmă se datorează devotamentului față de matricea Rhythm and blues-ului. Datorită accentului pe ritmuri dansante jazz-funkul a devenit foarte popular pe scena muzicală underground britanică, asta către sfîrșitul anilor ’80 și a condus spre o alternativă amestecată de funk și hip-hop, cunoscută sub denumirea de acid-jazz; Roy Ayers a cunoscut o renaștere apreciabilă atît pe scenele americane, cît și pe cele britanice și, în plus, formația Medeski, Martin & Wood a ajutat decisiv la revigorarea stilului original expunîndu-l unor noi și mai largi audiențe în anii ’90. Printre artiști se impun amintite nume ca Stanley Clarke, Miles Davis, Ronnie Foster, Herbie Hancock, Marcus Miller, Hiram Bullock, Herbie Mann, Ben Sidran sau Lonnie Liston Smith. Albumele „Head Hunters”, „Flood” și „Mwandishi: The complete Warner Bros. Recordings” ale lui Herbie Hancock au făcut istorie, ca și „Mystic Voyage” (Roy Ayers Ubiquity), iar piesele „Chameleon” – a aceluiași Herbie Hancock, „In a silent way” (Miles Davis), „Red Clay” (Freddie Hubbard) sau „School days”, compusă de basistul Stanley Clarke, au devenit hituri de legendă, iar lista nu este exhaustivă. Vom reveni. Helvetica-R

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!