Pro musica

Istoria jazzului: Modal Jazz

Furați de logica impusă de evoluția hard-bop-ului, am dezvoltat în episoadele anterioare derivatele sale funky și soul-jazz, depășind cronologic perioada anilor ’60. Astăzi facem o necesară repliere în timp pentru a creiona cîteva detalii asupra jazzului modal. Adrian Andrieș, în al său Dicționar de jazz din 1998, pornește de la etimologia latinescului modus, care înseamnă măsură și face referire directă la muzica religioasă medievală.
Aportul binecunoscutului teoretician și muzician de jazz George Russell conduce la ipoteza că acest concept pare a fi o continuare a sistemului folosit în muzica greacă antică, stînd la baza oricărui tip de muzică europeană. „Conceptul este introdus în jazz la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60 de Miles Davis, John Coltrane, Gil Evans definind maniera de lucru proprie lor, care a dus la explozia armoniei, conducând direct la jazzul free. Acest lucru se realizează printr-o intervenție la adresa tonului de bază și nu pe fundalul unor schimbări în linia de bas, eliberarea armonică obținută ducând la dizolvarea ritmică. în aceste condiții, improvizația devine o serie de game, în loc de o secvență de acorduri”.
Deoarece feeling-ul acestui gen provine din aceste dezvoltări modale, progresiile armonice sînt, de obicei, foarte simple, de vreme ce excesul ritmic nu ar fi lăsat loc explorării extinse a variațiunilor extrem de subtile ale diferitelor game, care de fapt utilizează aceleași note. Rezultatul cel mai vizibil este o rafinată tensiune meditativă, cerebrală, echilibrată oarecum de o subtilă impredictibilitate.
Albumul considerat piatră de temelie unanim acceptată se datorează din nou celebrului Miles Davis și este unul dintre cele mai ascultate și bine vîndute discuri din întreaga istorie a jazzului și se intitulează „Kind of blue”. A fost realizat în două ședințe de înregistrări, pe 23 martie și 22 aprilie1959, la New York. Nu lipsit de relevanță este că doi membri ai formației au devenit, la rîndul lor, corifei ai acestui stil; și mă refer la saxofonistul John Coltrane și pianistul Bill Evans. într-un emoționant expozeu asupra improvizației în jazz, acesta din urmă face o paralelă inspirată între rafinatele guașe japoneze, care obligă artistul să fie spontan, în ciuda unor tehnici și mijloace de expresie cumva obligatorii. Absența regulilor compoziției sau efectelor tehnice specifice picturii în ulei este compensată de captarea inefabilului sau a unor sugestii imperceptibile, dar de o mare savoare și profunzime. „Improvizația colectivă este o provocare și mai îndrăzneață. Mai presus de dificilele probleme tehnice ale unei gândiri colective coerente (empatie), mai apare această foarte umană, aproape socială nevoie de simpatie reciprocă din partea tuturor membrilor, care să conducă spre un rezultat comun. Această teribilă problemă, cred eu, este minunat expusă și rezolvată pe această înregistrare”, mărturisește acest diafan poet al clapelor în notele introductive ale discului.
O sumară trecere în revistă a unor albume reprezentative ale genului ne obligă să facem referire la John Coltrane „My favorite things”; Bill Evans cu „Sunday at the Village Vanguard”; „Explorations” sau „Waltz for Debby”, precum și la rafinatul dar eclecticul Herbie Hancock cu „Maiden Voyage” sau „Empyrean Isles”, sau magnifica întîlnire dintre Miles și Trane, reunită sub titlul „The best of Miles Davis & John Coltrane; 1955-1961”.
Contribuții majore la evoluția jazzului modal și-au mai adus, pe lîngă cei deja amintiți, și un Andrew Hill, The Lonious Monk, Wayne Shorter sau mult mai contemporanii Anouar Brahem, Michael Stuart și Gary Wittner. (Radu CIOBANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!