Pro musica

Count Basie și epoca swing (2)

Radu CIOBANU

La prima ceremonie a premiilor Grammy, Basie a cîștigat, pe anul 1958, trofeele decernate pentru cea mai bună interpretare a unei orchestre de dans și cel mai bun grup de jazz cu albumul scos la casa Roulette, intitulat simplu – „Basie”. Performanța s-a repetat și în 1960, cu discul „Dance with Basie”, cînd a mai fost nominalizat cu LP-ul „The Count Basie story”. Se cuvin enumerați și cîțiva dintre muzicienii care au strălucit în orchestra sa: Thad Jones, Wallace Davenport și Joe Newman la trompetă, Al. Grey, Benny Powell și Quentin Jackson – trombon, saxofoniștii Eddie Lockjaw Davis, Frank Foster, Frank Wess, Paul Quinichette și Marshall Royall și toboșarii Sonny Payne, Louie Bellson și Rufus Jones.
Teme celebre din epocă: „Shiny Stockings”, „Lil’ Darlin”, „The kid form the red bank” au devenit succese internaționale.
Pentru a realiza și succesul comercial, Basie a semnat cu casa de discuri a lui Frank Sinatra și, în 1963, LP-ul Sinatra – Basie a intrat în Top Five. A fost urmat de „This time by Basie! Hits of the 50’s and 60’s”, care a cîștigat, la rîndul lui, premiul Grammy. Acesta a fost începutul unei perioade comerciale deplînsă de fanii jazzului, în care a acompaniat voci celebre ca Ella Fitzgerald, din nou Frank Sinatra în 1964, Sammy Davis jr. în 1965, The Mills Brothers și Jackie Wilson în 1968. La sfîrșitul anilor ’60 Basie a revenit la jazz. Albumul său din 1969 – „Standing ovation” – a fost nominalizat iarăși pentru cea mai bună interpretare instrumentală, iar în 1970 – cu Oliver Nelson dirijor și aranjor – a înregistrat discul „Afrique”, cu o tentă experimentală avangardistă.
La acea vreme orchestra participa intens la circuitul festivalier și avea aranjamente pe vasele de croazieră. La începutul anilor ’70 a semnat un contract cu Pablo Records, cu care va colabora pînă la sfîrșitul vieții. A fost o colaborare prolifică, din care au rezultat titluri de succese relevante, precum „Basie Jam” (1975), „Basie and Zoot” (1976), premiul Grammy pentru cel mai bun solist, „Prime Time” (1977, Grammy pentru cel mai bun Big-Band) și „The Gifted Ones, cu Dizzy Gillespie în 1979. De asemenea, cîștigătoare au fost și discurile: din 1980 – intitulat „On the Road” – și din 1982, cu Warm Breeze. Cel de-al nouălea premiu din carieră l-a obținut în 1984 pentru discul „88 Basie Street”.
Starea sănătății sale s-a înrăutățit pe parcursul ultimilor 8 ani de viață. A suferit un atac de inimă în 1976, a fost internat din nou în 1981 și obligat să se miște într-un scaun cu rotile. A murit de cancer la 79 de ani. A fost admirat de muzicieni și de ascultători pentru performanța de a conduce o orchestră mare aproape 50 de ani.
Orchestra sa i-a continuat cariera, fiind condusă de Thed Jones, Frank Foster și Grover Mitchell de-a lungul anilor.ouălea premiu din carieră l-a obținut în 198

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!