Pro musica

Jazzul timpuriu: stiluri și personalități

Radu CIOBANU

Nu tot jazzul anilor ’20 poate fi descris ca New Orleans sau Dixieland. Acești ani au fost extrem de fertili din punct de vedere muzical atît prin orchestrele de dans influențate de jazz, cît și prin creșterea graduală a rolului improvizației solistice în opoziție cu cea colectivă. Chiar dacă e doar o aventură solistică sau o muzică aranjată care precede swingul, mult din jazzul acelei epoci se reunește sub titlul generic de CLASSIC JAZZ. Printre pionierii acestui gen se numără Fletcher Henderson cu albumul A study in Frustration/ Thesaurus of Classic Jazz; Bix Beiderbecke cu vol. 1: Singin’ the Blues; Coleman Hawkins: Body and Soul, precum și Louis Armstrong, Sidney Bechet, Buster Bailey, Bennie Moten, regina bluesului Bessie Smith și pianiștii James P. Johnson, Willie „The Lion” Smith, Earl Hines și Fats Waller.
Stride este un stil pianistic care constă din marcarea cu mîna stîngă a timpilor tari printr-un sunet, eventual dublat la octavă în registrul grav al instrumentului și, alternativ, a celor slabi, printr-un acord în registrul mediu. Stilul este originar din New Yorkul anilor ’20 dezvoltînd ragtimeul cu nuanțe mult mai swing. Figuri de prim- plan sînt James P. Johnson, Willie Smith „The Lion” și Luckey Roberts care i-au influențat pe Fats Waller, Count Basie și Duke Ellington. Compoziții intrate în istoria genului sînt: Carolina Shout (James P. Johnson), Handful of Keys (Fats Waller), căruia îi datorăm și The Jitterbug Waltz și celebra Honeysuckle Rose.
Boogie-Woogie sau Barrelhouse este un stil pianistic de interpretare a bluesului.
Jazzologul Mihai Berindei îl definește ca o muzică ce „constă din susținerea la mîna stîngă a unei formule de acompaniament caracteristică (opt note – optimi cu punct – șaisprezecimi – în măsura de patru timpi), continuu repetată, în timp ce cu mîna dreaptă se execută scurte motive sau „riffuri”. Numele i-a fost dat de compoziția scrisă în 1929 de Clarence „Pine Top” Smith. Și-a cîștigat strălucirea la începutul anilor ’40 prin contribuția unor Albert Ammons, Meade Lux Lewis și Pete Johnson. Deși aproape a dispărut după cel de-al doilea război mondial, elemente ale sonorității sale au fost absorbite în stilul rockerilor Little Richard și Jerry Lee Lewis. Se poate spune că nu și-a pierdut popularitatea nici astăzi printre pianiștii care lucrează în cluburile de noapte și „cockteil bar”-urile americane.
Bunicul acestor stiluri și predecesor al jazzului însuși este ragtimeul compus din 3-4 teme de 16 măsuri avînd, de regulă, forma ABAB. Printre cei mai apreciați maeștri ai genului se numără Scott Joplin cu celebra Maple Leaf Rag sau Jelly Roll Morton cu King Porter Stomp și Walking Bass. Acest gen muzical l-a inspirat și pe Igor Stravinski – unul dintre compozitorii care au acordat muzicii de jazz un interes special pentru îmbogățirea sonoră a genului „clasic”.rile de noapte și „cockteil bar”-urile americane.
Bunicul acestor stiluri și predecesor al jazzului însuși est

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!