Pro musica

Herbie Hancock – star rock

Radu CIOBANU

Herbie Hancock va rămîne în istoria muzicii ca una dintre cele mai controversate figuri ale jazzului, exact ca și mentorul și șeful său Miles Davis. Spre deosebire de acesta, care a avansat permanent fără să privească înapoi, Hancock și-a croit drum în zig-zag, dar și înainte și înapoi, marcînd o trecere prin aproape orice mișcare de dezvoltare a jazzului din ultima treime a secolului al XX-lea.
Studiind ingineria și iubind gadgets-urile și butoanele, Hancock era personajul perfect pentru epoca electronică; a fost unul din așii pianului electric Rhodes și clarinetului Hohner și al unei impresionante colecții de sintetizatoare. Totuși, dragostea pentru pianul acustic n-a dispărut niciodată și i-a oferit o evoluție densă și complexă. Este la el acasă în orice formă, fie cu o trupă funk, fie acompaniat de o secție ritmică past bap de clasă. începînd lecțiile de pian la șapte ani, a devenit repede un copil-minune interpretînd prima parte a unui concert de pian de Mozart împreună cu Chicago Simphony, la 11 ani. După studii la Grinell College, Hancock a fost invitat de Donald Byrd, în 1961, să se alăture grupului său în New York și în scurt timp Casa Blue Note îi oferă un contract. Albumul de debut „Takin off” a decolat într-adevăr după ce Mongo Santamaria a preluat cîntecul „Water melon man”. în mai 1963 Miles Davis îl cheamă în grupul său pentru a înregistra „Seven steps to haven” și rămîne cu acesta cinci ani, influențînd puternic evoluția grupului, perfectîndu-și stilul propriu și, la sugestia lui Miles, convertindu-se la pian electric.
în același timp, cariera solo a lui Hancock înflorește la Blue Note, apărînd compoziții ca „Maiden voyage”, „Cantaloupe Islands” și „Spearlike a child”. A cîntat în numeroase sesiuni pe Coasta de Est pentru producătorul Creed Taylor și a realizat banda sonoră a filmului „Blow up”, în regia lui Michelangelo Antonioni, care i-a deschis drumul către alte contracte cinematografice.
Părăsindu-l pe Davis în 1968, Hancock înregistrează elegantul album funk „Fat Albert Rotunda” și în 1969 a format un sextet jazz-rock extrem de influent în epocă. în 1973 apare albumul „Head hunters”, care-l transformă într-un star rock prin abundența de efecte electronice, care devine cel mai bine vîndut LP de jazz din epocă.
Urmează o perioadă comercială, care degenerează în disco spre sfîrșitul decadei ’70. în același timp, Hancock refuză să abandoneze jazzul acustic. în 1976, la Festivalul Jazzului de la Newport apare împreună cu Ron Carter, Tony Williams, Wayne Shorter și Freddie Hubbard sub numele de V.S.O.P., unde își demonstrează calitățile de pianist acustic de valoare inestimabilă. âl cooptează în aceste formule și pe Wynton Marsalis, avînd reuniuni sporadice din 1992 pînă la moartea indispensabilului baterist Williams, din 1997.
Hancock și-a continuat drumul cameleonic și în anii ’80: în 1983 lansează la MTV hit-ul „Rocki 7”, dar lansează și un parteneriat cu virtuozul instrumentist Kora, gambianul Foday Musa Suso, care culminează cu albumul swing „Jazz Africa”; compune benzi sonore la filme; cîntă la festivaluri și în turnee cu frații Marsalis, George Benson, Michael Brecker și mulți alții. După albumul techno-pop „Perfect machine”, în 1988 Hancock părăsește Columbia (Casa sa din 1973) și în cele din urmă face un aranjament cu PolyGram, în 1994, să înregistreaze jazz pentru Verve și pop pentru Mercury.
Un album impotant este „Gershwin’s world” din 1998, continuat în pasiunea pentrul jazzul clasic de apariția din 2005 – „Possibilities”. vineri 04 mai 07.

Herbie Hancock – star rock

Radu CIOBANU

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!