Pro musica

Duke Ellington – un clasic pentru eternitate (2)

Radu CIOBANU

Următorul succes care poartă amprenta inconfundabilă a lui Ellington este „Sophisticated lady”, lansată în primăvara anului 1933, piesă în stil mood: teme stranii de atmosferă melancolică, lentă. în această perioadă principalii soliști ai orchestrei erau: „Bubber” Miley, Arthur Whetsol, Cootie Williams, Rex Stewart, Nanton, Juan Tizol, Lawrence Brown, Otto Hardwicke, Johnny Hodges, Harry Carney, Barney Bigard, Fred Guy, Sonny Greer.
Duke înregistrează, de asemenea, muzică de film, iar succesele abundă. Un standard important îl constituie și piesa „Caravan”, compusă în 1937 împreună cu trompetistul său Juan Tizol.
în anii 1940 – 1944 Ellington mărește secțiile instrumentale și adoptă formulele stilului jungle în orchestrații strălucitoare. Billy Strayhorn devine colaboratorul său principal, ajutîndu-l în orchestrații. Apar noi soliști: Ray Nance, Taft Jordan și Cat Anderson, Ben Webster, Al Sears, Jimmy Hamilton (sax), Jimmy Blanton (bass). înregistrările cele mai semnificative sînt : „Ko – ko” (1941), „Concerto for cootie” (1940), „Take the a train” (1940), „Perdido” (1942). Urmează o nouă perioadă în care Ellington își lărgește considerabil preocupările creînd suite concertante în care soliștii dezvoltă ample improvizații în cadrul unor climate armonice din ce în ce mai complexe. Pe lîngă sonoritățile jungle și cele cu swing energic, introduce unele ce evocă o ambianță exotică cu timbre languroase. Noii soliști sînt Harold Baker, Francis Williams, Willie Cook și Clark Terry, Claude Jones, Wilbur De Paris, Glenn și Quentin Jackon, Russell Procope, Willie Smith, Paul Gonsalves, Oscar Pettiford și Wendell, Marshall, Lovie Belsson. Compoziții semnificative sînt: „Black, brown and beige” (1944), „Frankie and Johnny” (1945), „Liberian suite”(1947), „A tone parallel to Harlem” (1950).
Urmează o perioadă, între anii 1954 – 1974, în care Ellington reușește o sinteză aproape totală a operei sale. Principalii soliști se reîntorc în orchestră, Cootie Williams, Laurence Brown, Hodge devenind, împreună cu Anderson, Nance, Gonsalves, Jimmy Hamilton și Carney, vedetele formației. Ellington a scris suitele: „A drum is a woman”, „Harlem suite”, „Far east suite” (1967), „New Orleans suite” (1970) și înregistrează „Diminvendo and crescendo in blue” (1956), „Segue în C (cu Basie, 1961). A strălucit, cu orchestra sa, la numeroase fetivaluri de jazz din SUA și Europa, colindînd ani în șir continentele lumii (apare și la București în 1971).
Distincțiile maxime obținute de Ellington ca șef de orchestră, compozitor și aranjor, precum și de formația sa, sînt nenumărate, inclusiv Down Beat Hall of Fame – 1956. Pentru meritele lui excepționale, Duke a primit titlul onorific al mai multor universități, printre care celebrele „Berklee College of Music”, Boston (1971), Universitatea „Yale” (1967), Universitatea din Wisconsin (1971), Academia Suedeză de Muzică (1974). Este, de asemenea, deținătorul a trei premii Naras, precum și al ordinului „Presidential Medal of Freedom” – cel mai înalt ordin civil din SUA (1969) și Legiunea de Onoare (1973). Din 1966 și pînă în anul morții sale – 1974 -, Ellington a fost conferențiar al Universității din Cincinnati.
Numeroasele celebrări ale centenarului său din 1999 au demonstrat că Ellington continuă să fie privit ca cel mai mare compozitor de jazz care a ajutat acest gen muzical să acceadă pe scenele academice și instituționale, ceea ce constituie direcția jazzului la sfîrșitul secolului XX.(1967), „New Orleans suite” (1970) și înregistrează „Diminvendo and crescendo in blue” (1956), „Se

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!