Pro musica

Jazzul – rădăcini și tendințe (II)

Radu CIOBANU

Am încercat să schițez, în articolul precedent, cîteva generalități care sper să vă stîrnească interesul. în articolul de mai jos mă voi baza pe argumentația inegalabilului Cornel Chiriac, care publica în 1965, în prestigioasa revistă „Secolul 20”, un amplu studiu intitulat „Jazzul – izvoare și semnificații”: „Artă tânără, apărută odată cu zorii acestui secol, muzica de jazz prezintă, la o cercetare mai amănunțită, o istorie frământată, o mare diversitate a stilurilor și artiștilor. Pentru admiratorul sincer de artă, muzica de jazz deschide orizonturi spirituale nebănuite. Marii creatori de artă au simțit și au recunoscut că jazzul vine să completeze setea lor de nou, necesitatea de împrospătare a mijloacelor de expresie”.
Paradoxal, dimensiunea estetică a noului curent a fost relevată de europeni, în primul rînd de către francezi, care au dăruit lumii prima revistă de specialitate, Jazz Hot, al cărui prim număr apărea în martie 1938, la Paris. Nume de rezonanță precum Jean Cocteau, Georges Auric, Boris Vian și alți intelectuali au impus cauza jazzului printr-o luptă susținută cu ignoranță sau cu spiritul ostil al snobilor și retrograzilor. Iată un manifest emoționant datorat lui George Herment: „Perfection ei simplicité”, Jazz Hot, nr.24, 1938: „în jazz, ca și în alte domenii există simplitate și perfecțiune… în artă, o operă nu devine perfectă decât dacă e simplă… Jazzul e un lucru simplu, dirijat de reguli simple și dure… Așa se explică faptul că jazzul nu se face ascultat decât de urechile care n-au abandonat simțul zgomotului pentru gustul sunetului în sine, de acele ființe îndrăgostite mai mult de viață decât de «artă». în fața acestui carnivor cu colți de fildeș arta muzicală supusă «bunului gust» în perfectă armonie cu «bunul simț» burghez, stăvilită de reguli și limite, căzută în sentimentalism, n-a mai evoluat ci a sucombat.
Jazzul este înainte de toate un mijloc de expresie original. Pentru acest fel de muzică contează deci mai puțin «ce» se cântă, decât «cum» se cântă. Marii muzicieni care au încercat să se apropie de jazz au ajuns mai devreme sau mai târziu la aceeași concluzie. «M-am interesat prima oară de jazz în timpul șederii mele la Londra», scria Darius Milhaud în ale sale Notes sans musique. Mergeam adesea și așezându-mă aproape de interpreți încercam să asimilez și să analizez ceea ce auzeam. Ce departe eram de țiganii dinainte de război*, care ne șopteau la ureche «suavități» de o platitudine respingătoare, de alunecările vocale făcute cu gustul cel mai dubios.
în jazz arta timbrului este de o extremă subtilitate: saxofonul deapănă visuri, trompeta e când lirică, când dramatică, clarinetul adesea întrebuințat în registrul acut, trombonul liric șuierând cu ajutorul culisei sfertul de ton al sunetelor în crescendo, ceea ce intensifică sentimentul, iar pianul lega acest ansamblu atât de divers, dar deloc disparat cu punctuația subtilă și complexă a bateriei, un fel de bătaie interioară, de pulsație indispensabilă vieții ritmice a muzicii. întrebuințarea constantă a sincopei în melodie era de o asemenea libertate contrapunctică încât dădea impresia unei improvizații dezordonate, deși în realitate totul era remarcabil pus la punct prin repetiții”.
Mulțumind elocvenței acestor specialiști dedicați care nu mai fac necesare palidele noastre considerații, vom reveni.

* E vorba de primul război mondial. Helvetica-R petiții”.
Mulțumind elocvenței acestor specialiști dedicați care nu mai fac necesare palidele noastre consid

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!