Prototipul Ungaria

Ștefan RADU

Ceea ce se întîmplă, de cîteva zile, la Budapesta și în alte cîteva orașe din țara vecină ar trebui să dea de gîndit și clasei politice din România. Inexistența unei campanii relale de informare a populației cu privire la ce ne așteaptă după integrarea în Uniunea Europeană poate să arunce această parte de lume în aer. Ungaria a fost, în ultimul deceniu, un fel de exemplu pentru toți criticii guvernărilor dîmbovițene. Viața de la Budapesta părea un fel de rai pe lîngă imbecilitatea administrativă de la noi. I-am lăudat pe unguri că au parcurs drumul spre Occident mult mai repede decît noi, că au fost campioni la reforme, că și-au adaptat clasa politică… Acum, toate aceste „axiome” par a fi exagerate. Raiul s-a transformat în iad, iar comportamentul celor ieșiți în stradă seamănă mai ales cu al minerilor lui Cozma. Violențele la care asistăm sînt dovada vie a erorii de comunicare guvernamentală. Poți minți un popor o vreme, poți minți cîțiva oameni tot timpul, însă a ține continuu în minciună politrucă o nație întreagă este imposibil! Și de vină nu este doar actualul Executiv de la Budapesta; toți cei care s-au perindat în responsabilitățile de stat (la ei și la noi) au mințit în egală măsură. De aceea mi se pare gravă atitudinea dreptei radicale, care acuză pe toate canalele puterea. Pînă mai ieri, ei au condus Ungaria. Ei au radicalizat populația cu mesaje naționaliste ce se dovedesc fără sens cînd îți este foame. în loc să vindece economia maghiară, au avut ca principală preocupare campaniile așa-zise „anticomuniste” de parcă poporul încă era sub talpa lui Kadar…
„Revoluția” de la Budapesta poate fi doar un preambul pentru mișcări similare și în alte țări din estul Europei peste care a venit capitalismul victorios. în ’90, habar nu aveam ce este liberalismul și ce înseamnă să-ți asumi propriul destin. După un deceniu și jumătate, sînt destui oamenii care încă mai așteaptă să le dea primarii bani pentru întreținere, lefurile să fie mărite cu ordin de la Președinte, iar prețurile să le stabilească prim-ministrul. Cînd se scumpește uleiul, mama reproșează „ăstora” (?!!!) că îi fură banii din buzunar. Vecinul meu, șomer profesionist, mă întreabă, aproape zilnic, „de ce nu fac ăștia locuri de muncă pentru oameni?”… Ce să-i răspund? Că trăim – de ani buni – într-o altă lume? Pe el nu l-a întrebat cineva – nici înainte de ’89, nici acum – dacă îi place viața pe care o trăiește. A încercat și în tinerețe să supraviețuiască, să trăiască atît cît s-a putut de bine, iar acum nu mai știe încotro să meargă. Aude, pe toate canalele, că de la 1 ianuarie va fi european cu acte în regulă. Problema lui este dacă asta îl va ajuta să scape de datorii. Mi-e teamă să-l anunț că „ba dimpotrivă!”… S-ar putea să-și verse supărarea pe mine și să-mi reproșeze că n-am stat la locul meu în 22 Decembrie 1989. Ce-am căutat eu să iau cu asalt sediul actualei Prefecturi (și nici nu am solicitat certificat de revoluționar)? Este greu să-i explic omului că am visat altceva decît ceea ce trăiesc astăzi. Eu credeam că vom munci pe rupte și vom crea o țară prosperă și echitabilă. Romantism la 25 de ani! în timp ce eu mă ocupam cu „haiducia vorbelor” (cum am definit, la un moment dat, ziaristica), alții culegeau roadele haosului generalizat. Nu-mi pare rău decît pentru faptul că nu am avut energia de a face mai mult pentru cei din jurul meu. M-am pierdut în amănunte și m-am lăsat tras pe sfoară de soartă. O colegă de facultate spunea că „noi sîntem între generații”, că nu am realizat lucruri esențiale în aceste vremuri deoarece generația dinaintea noastră a luat puterea, iar cei de după noi consumă energii inimaginabile pentru a ne scoate pe tușă. Altfel spus, prea tineri pentru putere, prea bătrîni pentru reformă! Eu încep să cred că – în plus – lipsește o generație. Poate a plecat în Vest, imediat după Revoluție, poate că s-a ascuns în afaceri obscure unde doar banii sînt importanți. Cert este că între noi și cei care vin este o distanță prea mare. Uneori am impresia că trăim în două lumi diferite. Nu pot percepe, de cele mai multe ori, decît violența protestului, revolta în sine, nedefinită material, negativismul și nerăbdarea inchizitorială. Nu cred că se poate construi o societate sa o simplă comunitate pe asemenea fundamente. Am dovada acestei afirmații chiar în evenimentele de la Budapesta. Grupurile anarhice de tineri rași în cap, piepturile și brațele tatuate ale rebelilor incendiatori sînt imagini respinse de modul meu de înțelegere. Legile, sistemele dacă sînt prost construite trebuie schimbate prin mijloace civilizate și democratice. Și, cîtă vreme ele sînt în vigoare, trebuie respectate. Dacă nu-mi place Codul Rutier, îmi exprim criticile, scriu memorii la autorități, înființez grupuri de lobby, însă am grijă să dau prioritate atunci cînd sînt la volan. Nu încep să circul după reguli stabilite de mine, la o bere cu pritenii… Și nici nu propun linșarea agenților de circulație care au amendat șoferii „refuznici” sau a conducătorilor auto care s-au conformat Codului și nu au protestat. E o percepție personală care s-ar putea să intre în contradicție cu „valorile la modă”. Ce-mi rămîne de făcut? condus Ungaria. Ei au radicalizat

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!