„Nasul pe sus e o demnitate care nu se sprijină pe nimic”
(Honore de Balzac)
Nu cred că era nevoie ca dl. Ion Iliescu să ajungă tocmai în Canada pentru a ne mai dovedi nouă, românilor, că președintele continuă să aibă umori psihice, iar nervii îi cedează cu o ușurință incalificabilă. Pe bună dreptate, românii stabiliți în Canada l-au apostrofat, alții chiar l-au huiduit. Unii i-au pus în față citate din Eminescu sau i-au reproșat incapacitatea de a se debarasa de ideologia marxist-leninistă. Enervat, Ion Iliescu a afirmat că toți demonstranții sînt „retardați”. Adică, reduși mintal. După primul moment de stupefacție, presa canadiană a explodat, acuzîndu-l (mai direct sau mai voalat) de grosolănie, mojicie, insolență, nerușinare, apucături de dictator comunist etc.
Care erau nemulțumirile românilor canadieni pe care presa le comentează acum cu profesionalism în toate aparițiile ulterioare ieșirii nervoase a d-lui Iliescu? Iată-le pe scurt: precaritatea bazei economice a țării, criza instituțiilor statului și neîncrederea cetățenilor în acestea, corupția devastatoare din Justiție și din organismele de control social-economic, promovarea eșalonului doi al fostei conduceri comuniste, invadarea administrației culturale de către „activiști resentimentari” de tipul lui Mihai Ungheanu, Adrian Păunescu, Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, Augustin Buzura și ai altor susținători fervenți ai „realismului socialist”. I s-au mai reproșat de către români (și acum îi reproșează și presa canadiană) faptul că dl. Ion Iliescu este înconjurat la Cotroceni de cîteva dintre cele mai sinistre personaje ale epocii Ceaușescu, care l-au omagiat nemijlocit și dizgrațios pe fostul dictator. Acești înrăiți ai tuturor demagogiilor, îndrăgostiți în chip obscen de putere, lipsiți de scrupule și rușine sînt acum „oamenii președintelui”, „aliații săi politici și morali”.
Spuneți-ne dv., d-le Ion Iliescu, ce este neadevărat în aceste reproșuri? De aproape 15 ani cam astea sînt metehnele societății românești sub conducerea dv., pe care și presa autohtonă le critică aproape zi de zi. Atunci în ce constă retardarea româno-canadienilor, selectați numai dintre oameni cu studii superioare? Este o insultă atît la adresa româno-canadienilor, cît și la adresa politicii de emigrare a Canadei însăși.
Dar presa canadiană nu se oprește doar aici. Atacurile fulminante se îndreaptă acum spre ministrul culturii, Răzvan Theodorescu, care – nici mai mult, nici mai puțin – a afirmat că protestele sînt opera unor „cretini”. Cum a ajuns acest mitocan în scaunul pesedist al Ministerului Culturii? „Cred că și scaunului îi amorțesc picioarele cînd ține un neisprăvit în spate. Te apucă mila și nervii de cîtă ocrotire se bucură uneori prostia” (Mihai Pauliuc). Răzvan Theodorescu face să se vadă că și prostia are șansa eternității. Altfel, ca și timpul, vorbele sînt trecătoare, dacă n-ar avea conotații absolut demente. Cu astfel de caracterizări aduse unor oameni plecați din țară din cauza sărăciei și a șanselor egale cu zero, Răzvan Theodorescu dovedește că mînuiește cu obstinație bîta comunistă. Dar, să nu se legene dl. ministru cu iluzia că un ciomag, oricît de strașnic ar fi mînuit, va ajunge vreodată baston de mareșal. Și e bine de știut că bîta a fost prima opțiune a omului primitiv. Din păcate, dl. Răzvan Theodorescu este și academician, dar se vede treaba că nu toți savanții din Academia Română știu ce-i aia „Tufă de Veneția”.
De altfel, pe românii mai așezați în gîndire nu-i mai miră faptul că „rîsul-plînsul” acestei țări numită România este că toți neaveniții vor să conducă, considerîndu-se indispensabili la cîrma statului. Cel puțin guvernul pesedist ne-a obișnuit în asemenea măsură cu astfel de nulități devenite miniștri, încît aproape că ne e și silă să ne mai gîndim la ei. Am simțit pe pielea noastră tăbăcită de sărăcie că mulți miniștri și politicieni au în loc de cap doar o cutie craniană goală, care (și ea) face umbră Pămîntului degeaba. Nasul pe sus este ceea ce îi mai susține, iar aroganța perfid afișată mai continuă să înșele și să intimideze sufletele lipsite de tărie și consecvență. Disprețul și insulta caracteristică tuturor celor ce se consideră situați deasupra lumii în care trăiesc au făcut odioși în ochii oamenilor pe oricare individ, fie el șef de stat, ministru sau chiar simplu cetățean. Nu puține capete de acest gen au căzut sub sabia oprobiului public și vor mai trebui încă să cadă pînă cînd moralitatea și civilitatea vor intra firesc pe făgașul vieții sociale. (Vasile PRUTEANU)
Lasă un răspuns