Totul a pornit de la un anunț. La publicația militară se căutau doi redactori. Condițiile cerute mi se potriveau. Cu aprobările celor în drept, am ajuns, la mijloc de Undrea (decembrie) 1997, la Trustul de Presă a Armatei. Rezultatele interviului concurențial m-au avantajat pentru poziția de corespondent. Începeam un domeniu inedit, cel al publicisticii, care trebuia cercetat prin studiu și prin cultivarea sistemelor de relații. Primul material pe care mi l-am stabilit a fost despre comunicare. Planul de idei avea ca prioritate știința comunicării, percepută ca o artă, nu ca o simplă conversație derulată după mesaje fără valoare. Colegii mă încurajau să scriu. În percepția lor, eram dotat cu harul de „vrăjitor” și iubitor de poliloghie (vorbă multă). Argumentele cîștigate din studiile recente se izbeau de o adevărată „Barieră atitudinală”. Din punctul dumnealor de vedere, comunicarea se moștenește. Nu se poate cultiva prin studiu și devine derizorie în activitatea cotidiană. Ca să planifici, să organizezi ori să coordonezi o acțiune, îți e necesară experiența, nu comunicarea. Amatorii de „vrăjeală” sau de poliloghie deranjează într-o societate care se dorește a fi în pas cu democrația, statul de drept, drepturile omului și economia de piață. Nu aveam intenția să ofer lecții. Preferam să fiu mesagerul pentru a stimula inițiative și a crea un climat psihosocial pozitiv. Susțineam că, prin comunicare, se asigură un transfer de semnificație. Informațiile conținute în mesaje se redactează potrivit unei metodologii aparte. Publicul țintă trebuie să înțeleagă ce să facă, cum să facă, cînd să facă și de ce să facă. Triada emitor-receptor-canal de comunicare se construiește cu meticulozitate, mai ales, cînd mesajul e direcționat pentru a stimula performanța ori succesul grupului. Atunci cînd canalul de comunicare se acoperă cu date de prisos, apare distorsiunea semantică, adică, modificarea mesajului, facilitarea incertitudinii care, în final, se traduce prin a nu înțelege ceea ce se spune. Cei care vor să comunice sînt antrenați într-o muncă titanică. Își planifică acțiunile pentru categoriile de public, studiază indicatorii de impact, determină vulnerabilitățile receptorilor. Comunicarea se face continuu, prin mijloace de informare, completată cu tehnici de mînuire a expresiilor verbale, prin menținerea contactelor cu beneficiarii mesajelor. Rezultatele comunicării se înregistrează, se analizează și se evaluează. Pe baza lor, se optimizează strategia comunicării, factor cu greutate în formarea unei culturi organizaționale trainice. Le-am explicat colegilor și altceva. Este diferență între comunicare și comunicatori. Comunicarea presupune difuzarea informației de către un individ cu vocație. Între potențialul oratoric și concretizarea mesajelor e o legătură indisolubilă. Cei care pot îmbina o astfel de diadă sînt comunicatori. Doar pentru oratoric, fără aplicare în practică pentru ceea ce comunici devine „vrăjeală” sau poliloghie. Sincer, într-o lume postmodernă se simte nevoia de comunicare și comunicatori. Decizia priorităților ne aparține. Că va fi nevoie de comunicare și de comunicatori, o să înțelegem, atunci cînd, în orașe, vor apărea firme specializate pe comunicare și încadrate cu adevărați comunicatori. (Dan CĂLDĂRARU)
Lasă un răspuns