Punctul pe „i”

Globalizarea și integrarea europeană

Este incontestabil faptul că, în prezent, dezvoltarea fiecărei economii naționale, indiferent de mărimea ei, este puternic influențată de condițiile economice internaționale, pe fondul intensificării procesului de globalizare. Influențele, însă, sînt diferite, în funcție de puterea economică și politică a fiecărui stat. De aceea și atitudinea față de globalizare este diferită. Pe de o parte, exponenții unor organizații internaționale care au propulsat globalizarea răspîndesc opinia că prin activitatea lor slujesc interesele tuturor țărilor. Spre exemplu, Michel Condessus – director general al FMI, în decembrie 1999 declara că împotriva sărăciei extreme este important ca globalizarea să fie umanizată. Pe de altă parte, realitatea economiei mondiale dovedește că globalizarea s-a realizat, pînă acum, conform intereselor celor mai dezvoltate țări, cu deosebire ale marilor puteri. Acestea și-au extins sferele de influență și de dominație prin utilizarea crescîndă a noilor realizări științifico-tehnice și prin liberalizarea piețelor. Astfel că decalajele economice între țările dezvoltate și cele subdezvoltate s-au accentuat, iar efectele sînt alarmante.
În această situație, analiștii sînt nevoiți să constate că globalizarea, ca proces obiectiv care nu poate fi contestat ori eliminat, are efecte contradictorii, ceea ce dă naștere la tensiuni și chiar stări de criză în relațiile economice internaționale. Iar politicienii, în funcție de interesele pe care le reprezintă, mimează diferențiat consensul pentru căutarea unor soluții ameliorative. Cert este că, la nivel planetar, este puțin probabil ca decalajele amintite să dispară vreodată. De aceea, pentru a nu cădea victime procesului de globalizare, popoarele înțeleg că este bine să-și unească eforturile măcar la nivel regional. Se explică astfel de ce, în perioada postbelică, relațiile economice internaționale au fost concentrate în jurul a cîtorva mari centre de putere economică, dintre care mai importante sînt: Uniunea Europeană, SUA și Japonia, fiecare făurindu-și o anumită zonă de influență. În plus, pentru a-și legitima autoritatea, aceste spații de putere economică s-au instituționalizat. Astfel că în Europa a fost creată „Comunitatea Economică Europeană” (CEE) în anul 1958, America a instituționalizat, în 1994, împreună cu Canada și Mexic, „Acordul Nord-American de Liber Schimb” (NAFTA), iar Japonia și-a consolidat poziția de lider al „Asociației Țărilor din Asia de Sud-Est” (ASEAN).
Apariția și dezvoltarea acestor puternice structuri instituționale, precum și a altor organizații regionale ale țărilor în curs de dezvoltare, evidențiază faptul că sînt necesare verigi intermediare între procesul planetar obiectiv de globalizare și interesele subiective ale fiecărui popor. De aceea se spune, pe bună dreptate, că Uniunea Europeană trebuie dezvoltată, atît din considerentul menținerii păcii, cît și din nevoia de a face față problemelor ridicate de o lume aflată în plin proces de globalizare, provocare considerată prea vastă și prea complexă pentru a putea fi gestionată doar la nivelul statelor naționale tradiționale.
Privite dintr-o altă perspectivă, globalizarea și regionalizarea sînt procese complementare ale societății contemporane, procese declanșate de stricarea echilibrului între posibilitățile de satisfacere a nevoilor de civilizație și posibilitățile de satisfacere a nevoilor de cultură. Ideal ar fi ca cele două categorii de posibilități să fie în echilibru. Dar practic, în timp ce globalizarea se impune peste voința popoarelor, întrucît oferă șanse crescute de satisfacere a nevoile de civilizație tehnologică, regionalizarea este dorită de popoare pentru satisfacerea nevoilor de cultură. Mai corect spus, regionalizarea este acceptată ca soluție de încetinire a procesului prin care identitățile spirituale locale sînt sacrificate. Cert este că globalizarea și regionalizarea cunosc astăzi forme accentuate de evoluție. Din intersecția lor derivă o serie de implicații importante pe multiple planuri, inclusiv în ce privește condiția statului național. Este adevărat că și în procesul de integrare europeană o parte din prerogativele ce țin de suveranitate este cedată unor instanțe supranaționale, însă sînt și mecanisme de decizie care rămîn în competența exclusivă a statelor pentru a putea să-și păstreze identitatea culturală. Despre însemnătatea acestei chestiuni primim avertismente din partea studiilor de antropologie, care demonstrează că omul are nevoie de identitate colectivă restrînsă așa cum are nevoie de hrană, de adăpost, de securitate. Or, deși nu ne convine, trebuie să recunoaștem că potențialul economic al unei țări dă măsura în care ea va putea să-și păstreze identitatea culturală. Mai mult, chiar și statele cu o economie dezvoltată au început să fie îngrijorate de pericolul uniformizării prin monocultura promovată de tăvălugul globalizării. Problema nu pare rezolvată nici în interiorul Uniunii Europene, unde, chiar dacă soluțiile sînt fundamentate teoretic și acceptate politic, realitatea se dovedește mult mai diversă decît credibilitatea principiilor teoretice și politice. Important este ca preocuparea pentru păstrarea identității culturale să nu se transforme în naționalism.
Mai trebuie spus și faptul că, sub aspect teoretic, este greu de făcut distincția între evoluția procesului de globalizare și evoluția procesului de integrare europeană, întrucît în ambele situații au apărut și s-au consolidat mari instituții financiare, prin îmbinarea tehnologiei informatice cu politica liberală. Deosebirea apare la nivel practic, din felul în care sînt folosite aceste instituții financiare. Pentru că, dacă în organizațiile regionale, precum Uniunea Europeană, controlul este asigurat pe baza unor reglementări instituționale, în cazul globalizării se impune de obicei dreptul celui puternic. Sub acest aspect, globalizarea își lasă puternic amprenta asupra spiritului antidemocratic al raporturilor internaționale contemporane. Aceasta nu înseamnă că deficit de democrație nu există și în Uniunea Europeană.
În concluzie: modelul european de integrare oferă șansa unei legături suportabile între național și global. Altfel spus, regionalizarea înseamnă o împrejmuire fortificată la ceea ce se așteaptă să fie agresiunea globalizării. Partea delicată a reconstrucției mentale a ideii europene este că ea nu va reuși decît în măsura în care va avea valoare din perspectiva lumii globale. Așa cum românii, pentru a fi europeni, trebuie să poată să fie mai puțin români, așa și europenii, pentru a fi globali, trebuie să dovedească faptul că au capacitatea de a fi din ce în ce mai puțin captivați de limitările europene și ale spiritului european. (Ștefan MUNTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!