Punctul pe „i”

Cu Europa pre România călcînd!…

Neamul românesc – adicătelea cei care sălășluim de mult pe aceste meleaguri amestecați cu megieși sau cu venetici din depărtare – este vestit pentru capacitatea sa de adaptare, pentru schimbarea rapidă de direcție, care este, uneori, atît de bine poleită încît chiar pare profundă. Filosofia populară a adecvării mijloacelor la scopuri și a scopurilor la mijloace a trecut deja în bagajul comun de cunoștințe, iar fiecare o aplică de o manieră strict personală și foarte puțin conexată cu contextul social mai apropiat sau mai îndepărtat. Rezultatul este că românii nu sînt uniți de idealuri pozitive și constructive comune. Există o cultură a negației și a distrugerii cu trimiteri la miturile și legendele fundamentale ale românilor. În schimb, există și o vocație a schimbării, a hiperbolizării așteptărilor, o perpetuă autoamăgire că totul va fi mai bine, desigur doar dacă Marele Salvator va veni la timp…
Vocația schimbării, conexată cu o perpetuă nemulțumire despre ce se întîmplă la noi, mai ales atunci cînd sursa învîrtelilor seacă sau scade, are o soră, cam vitregă, dar soră și care se numește vocația trădării. Apartenența la varii imperii, culturi, năravuri și pofte a sădit în tradiția pămîntenilor ascuțirea simțurilor care anunță schimbarea, respectiv presimțirea momentului cînd se apropie atingerea limitelor și cînd o sumedenie de păcate trebuie ispășite… Sucirea după vînturile puterilor armate sau financiare a permis conducătorilor noștri să înregistreze victorii după modelul japonez al mlădierii crengii pentru a rezista ruperii. Unii numesc acest talent unduitor „diplomație” sau „politică”; alții îi spun, mai direct, curvie. O chestiune de terminologie doar. Este antologică întîmplarea cu un profesor basarabean venit la o universitate din patria-mumă. La casierie, pentru a primi banii pentru transport este întrebat: „dumneavoastră cum vă spune?”. La care a venit răspunsul istoric: „nouî, cum sî ni spunî, ni spun <>”…
Legat de această diplomație tradițională aș vrea să consemnez cîteva aspecte mai recente. Așadar, după ce Ștefan Cel Mare a lăsat cu limbă de moarte „mai bine turcilor, decît rușilor”, istoria a consemnat o permanentă preocupare de rusificare a românilor, insulă de latinitate în oceanul slav. La momentul revoluționar 1848 grafia încă era chirilică. De unde și vocația pro-occidentală a revoluționarilor. După un secol și jumătate, aceleași idealuri ne animă. De ce? Pentru că nimic semnificativ nu s-a schimbat de atunci. Doar că, între timp, orientările pro-occidentale au alternat cu înfrățiri și încuscriri cu marele frate sovietic de la Răsărit. Nu înainte însă de a aștepta Salvatorul American. S-a întîmplat că a venit Salvatorul Rus. După ce gorbaciovismul – promotor al Casei Comune Europene – și-a trăit scurtul trai, conducătorii și inițiatorii Revoluției Române – salvatoarea din ghearele dictatorului – au înțeles că, în sfîrșit, a sosit vremea semnării Tratatului de prietenie cu Uniunea Sovietică. N-a fost să fie, din motive rusești… Apoi, dacă marele prieten de la răsărit a apucat-o pe calea declinului, era clar că singura salvare venea din Occident: Uniunea Europeană. Dar istoria îi învățase pe români să se vîndă scump. Și copiii știu că năvălitorii turci erau întîmpinați cu cîmpuri pîrjolite, fîntîni secate sau otrăvite. Mai era posibil așa ceva în anii ’90? Desigur! Agricultura comunistă (IAS plus CAP) a fost decimată fizic, iar industrializarea socialistă a fost decimată sistematic și trimisă în topitoriile Occidentului. Chiar așa: occidentalilor să nu le mai vină pofta de a mai veni în România! Ce să facă într-o țară nenorocită, sărăcită, coruptă, îndobitocită de lideri de carton, de paie și de duzină? Nimic! Bun plan rusesc de a ne îndepărta de Europa! Iar europenii n-au ezitat să-și manifeste nemulțumirea față de noi. Cei mai riguroși europeni, nemții, au dat semnalul, iar votul de la 13 aprilie a fost primul semnal că Europa nu prea mai are nevoie de săraci și de duplicitari. Sau, dacă românii vor dori neapărat să se integreze sub Europa, atunci n-au decît să plătească. Adică, să ceară și să primească mai puțini bani de la cei care se așteptau să găsească la noi ceva mai multe bogății… Este prima (răs)plată exterioară României pentru cei 15 ani de nimicnicie, lipsă de preocupare pentru viitor și măcinare de forțe. Intuind iminența acestei note de plată, românul orientat s-a aruncat viguros pe axa anglo-americană. Dacă tot e să ai un stăpîn, atunci măcar să fie cel mai tare din lume.
Pe 25 aprilie România a semnat Tratatul de aderare la UE. La 1 ianuarie 2007 vom fi, probabil, integrați. Doar candidaților serioși li s-a rezervat ca dată de intrare prima zi de mai, zi cu semnificații speciale pentru construcția europeană.
Pe 9 mai serbăm, oarecum exterior, Ziua Europei. Peste circa 600 de zile 9 mai va fi ziua patriei noastre, Europa.
Catinca Piper
ade, are o soră, cam vitregă, dar

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!