Punctul pe „i”

Escrocherii cu aparențe de legalitate

* Prețul libertății de a plăti costurile nemuncii altora

în ultima perioadă, guvernanții s-au jucat de alba-neagra cu nervii românilor, stîrnindu-le mînia cu o măsură profund anti-populară și în nici un fel justificată de regulile economice: abonamentul la gazele naturale. Acesta ar fi urmat să scoată, anual, din buzunarele consumatorilor, sute de milioane de euro. Motivîndu-și măsura cu argumente ce nu aveau nici un fel de bază, Consiliul Concurenței și societățile Distrigaz au demonstrat că într-o țară în care legea există, dar nu se aplică, este posibil orice. In lipsa alternativei, am suportat deja efectele acestei măsuri aberante plătind facturi consistente pentru lunile aprilie și mai. Din iunie scăpăm de acest abonament, dar rămîn celelalte, la fel de neacoperite de lege: la energie electrică, la telefoane. Ce ascund, de fapt, aceste măsuri? Abuzuri crase! Plătim pentru a primi…nimic! Despre componentele prețului comerical al unor produse și servicii de bază și canalele de distribuire și redistribuire a sumelor încasate vom vorbi într-un ciclu de articole care debutează în această ediție a ziarului nostru:

Politici de manipulare a prețurilor

Se bate ceva monedă, de cîtva timp, cum că am avea, cică, o economie de piață funcțională. În limbajul ceaușesco-iliescian asta ar înseamna că economia României a intrat pe făgașul economiei capitaliste (mai puțin sau mai multilateral dezvoltate) și că își elaborează planuri de dezvoltare pentru a intra în capitalismul deplin, visul întregii omeniri!… Asta, în limba și în mintea unora. Dar, dincolo de tragicomedia ideii de „progres economic capitalist a la roumaine”, ochiul liber de ochelari dogmatici vede că monopolul statului condus de partidul unic s-a transformat în monopolul a mii de structuri rigide și care conduc, libere de orice regulă concurențială, o economie tot mai sleită pe ansamblu, dar care produce, an de an, un număr sporit de miliardari. Astfel, s-a trecut de la top 100 la top 300 și la top 500 pentru a încăpea în aceste clasamente cît mai mulți români bine făcuți.
Cum spuneam, pe ansamblu, economia României este plăpîndă, eufemistic vorbind. În planul sec al statisticii, economia României nu a atins încă nivelul (real) înregistrat în anul de grație 1989. Poate la anul!…
Pe acest fundal economic gri-cenușiu ne amintim că peste mai puțin de 20 de luni vom fi europeni cu acte în regulă. Asta înseamnă că, pînă la data intrării, România trebuie să renunțe la niște „apucături” balcanico-bolșevice care țin de mentalitatea șmecherească a puturosului care face mari eforturi pentru a-și motiva și acoperi lenea. Voi lua doar două exemple: abonamentul la gaze (care umflă artificial prețurile) – între timp s-a decis să se renunțe la aberația respectivă – și includerea în costuri a creditelor (ne)performante obținute de instituții publice – credite făcute, desigur, în numele binelui comun – sînt motivate (culmea!) ca fiind „cerințe impuse de aderarea la UE”. O parte a explicațiilor acestor două surse de inflație a fost deja oferită în propoziția care face referire la monopol.
Cred că este, deja, de domeniul evidenței că economia românească este (foarte) departe de a fi una concurențială. Mai exact, structurile economice de la noi fac toate eforturile pentru a nu se concura între ele, ci pentru a conveni asupra nivelului de prețuri ce urmează a fi practicat, evident la nivelul maxim suportabil, fapt care explică deja sărăcirea marii majorități a populației în favoarea clanurilor mafiote. Lipsa concurenței și înlocuirea mecanismului pieței cu mecanismul planificării netransparente la nivel de clan este cheia înțelegerii prăbușirii economice pînă la nivelul sub-albanez (Albania era, pe vremea comunismului, singura țară – socialistă, desigur – mai săracă decît România). Cartelurile de tip sud-american (columbian, chilian etc.) fac regula în România în domeniile în care nu a fost posibil să se construiască un monopol în toată regula. Cu siguranță, în lipsa șuturilor prietenești trase de la Bruxelles, am avea acum o legiferare completă a lipsei de concurență și de transparență, direcții de „gîndire și acțiune” care au preocupat și au obosit mințile aleșilor neamului timp de un deceniu și jumătate.
Gazul metan este o resursă strategică ușor de manevrat, dat fiind numărul mic de producători și distribuitori de gaze naturale. În consecință, avem un monopol cvasinatural care poate fi utilizat în varii modalități: pentru consum, pentru producție sau pentru export (diferența dintre cantitatea importată și cea consumată). Inexistența unei concurențe, cuplată cu inexistența unui control sever din partea societății civile (presa independentă, ONG-uri etc.), lasă frîu liber celor care manipulează prețurile de vînzare ale acestei (prea) prețioase mărfi. Recenta găselniță de introducere a „abonamentului la gaze” este o metodă clasică de umflare a prețurilor pe seama consumatorilor. Mai mult, evidențierea escrocheriei ne dă de gîndit de ce plătim abonamente și la Romtelecom sau Electrica, prima – un fost monopol, cea de a doua – un oligopol cu tendință de monopol, care au impus forme de păstrare a clienților și de impunere a prețurilor după bunul lor plac. Adică, tot ca înainte…
În ce privește creditele unor instituții publice, cum ar fi primăriile – de exemplu, credite care (tot) trebuie făcute, plătite (tot) prin includerea lor în costuri și recuperate prin prețuri de la contribuabili, acestea au tot un caracter de „preț ridicat de monopol”. Adică, dacă eu, cetățean al urbei băcăuane, nu agreez modul de angajare și de plată a creditelor, nu am altă alegere decît să mă mut într-un alt oraș unde pot spera ca lucrurile să fie mai corecte. Cetățeanul de rînd nu are mecanisme de control al deciziei instituției publice (are doar speranța că există consilieri cinstiți care veghează la o bună folosire a fondurilor). Și totuși, ceva se poate face. În primul rînd, primăria în cauză (ca să iau același exemplu) este obligată să facă publice următoarele informații: motivația contractării creditului, modul alegerii creditorului (licitația publică, cu participanții și cu ofertele făcute de către fiecare participant), durata creditului, rata de restituire, modul de acoperire a creditului și dobînzilor aferente, modul de utilizare a creditului, cine sunt utilizatorii etc. Toate acestea trebuie să se afle pe pagina de internet a instituției publice în cauză. Pot presupune că toate aceste faze au fost respectate de către conducerea instituției, dar lipsa transparenței generează suspiciunea că monopolul și-a jucat, pînă la capăt, rolul nefast.
Funcționarii publici sînt plătiți, în primul rînd, ca să informeze cetățeanul. Pînă și băncile sînt obligate la o transparență cît mai mare. Concurența este apanajul celor puternici, harnici și suficient de înțelepți pentru a folosi primele două calități. Altfel, mult-rîvnita libertate nu înseamnă decît șansa ce ni se oferă de a fi plătitorii tîmpi ai lenei unor decidenți îndrăzneți și abuzivi.
Catinca Piper
la noi fac toate eforturile pentru a nu se concura între ele, ci pentru a conveni asupra nivelului de prețuri ce

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!