Punctul pe „i”

Urme ale totalitarismului în cultură

Catinca PIPER

• „Cultură” sau dimensiunea ideologică a culturii? n Antipostmodernism: „Cultura”?

În scurta istorie postdecembristă a României manipularea prin ideologie, prin informații atent selectate și prin propagandă ordinară de partid pare a fi o continuare și chiar o amplificare a modului bolșevic de a face educație partinică cititorului de gazete cu titluri și cu pretenții mari. Șmecherismul miticist „dă Capitală” și iluzia superiorității docte a celui (bine?) plătit să facă propagandă electorală mizează masiv pe incultura funciară a celui supus actului de… culturalizare.
În România anului 2006 există (cel puțin) două culturi. Aaa!, să nu credeți că este vorba despre celebra (și falsa) opoziție dintre cultura umanistă și cultura tehnică (C. P. Snow), ci despre ceva cu mult mai prozaic și mai balcanic: la noi există cultură de stînga și cultură de dreapta – tocmai în perioada în care diferențele dintre ideologiile de dreapta și cele de stînga se estompează tot mai mult. Dar nici acest lucru nu merită să ne îngrijoreze. Dimpotrivă. Diversitatea de opinii, idei și credințe face parte din jocul democratic. Atunci, de ce mă preocupă existența pluralismului în cultură?
După 52 de apariții în regim de „ai noștri sînt la putere”, o publicație bucureșteană își reia apariția (după un scurt antract), aruncînd deja pe piață cel puțin opt apariții, dar în regim de „ai noștri sînt în opoziție”. Publicația se numește „Cultura”, iar editorul este Fundația Culturală Română cu președintele său Augustin Buzura. Desigur, revista îl are ca redactor-șef tot pe Augustin Buzura. Mai lipsea ca majoritatea articolelor să fie semnate tot de Augustin Buzura pentru a avea o probă mai palpabilă a faptului că totalitarismul place chiar și foștilor comuniști cîrcotași numiți și dizidenți. Nu este așa (adică varietatea onomastică este reală), dar unitatea ideologică de monolit a semnatarilor este impresionantă. Însă și acest lucru ține de libertatea de expresie și de impresie a fiecărui cetățean. Și totuși, ceva miroase a făcătură, a manipulare grosieră și inabilă. În primul rînd, forma articulată a substantivului „cultură” („Cultura”) ține de un reflex totalitar pe care am dori să-l întîlnim cît mai rar. Iluzia de unicitate a adevărului și de excludere a alternativelor posibile era una dintre tehnicile propagandei bolșevice. Un exemplu: manualul de istorie a patriei se numea emfatic și totalitar „Istoria României”, deși subiectivitatea este preponderentă în scrierea poveștilor despre trecut. Practic, fiecare carte de istorie are propria sa… istorie, are surse alese cu grijă și surse „uitate” cu bună știință. Nu întîmplător, după 1990, un istoric mai preocupat de relativitatea adevărului decît de absolutizarea acestuia (Florin Constantiniu) a scris „O istorie sinceră a poporului român”. Inducerea ideii că ceea ce scrie un autor al unui manual de istorie este doar una dintre formele multiple și diverse în care poate fi redată una și aceeași realitate mi se pare nu doar fundamentală, ci inerentă unei atitudini intelectuale ce ține de convingerile democratice ale autorului. Așadar, prin comparație, un autor, o publicație, o cultură sau un partid nu poate să se (auto)intituleze Autorul, Publicația, Cultura sau Partidul. Nu întîmplător toate acestea au nume, atribute sau adjectivări care le relativizează în raport cu alternativele posibile. Oricum, în pofida aroganței de a monopoliza cultura, publicația cu același nume arată clar că este vorba de cultura unui partid de opoziție (PSD). Mai cinstit și mai moral cred că ar fi fost să prezinte, de la început, cititorului culoarea ideologică și partinică a săptămînalului cu pricina.
În al doilea rînd, sub aparența imparțialității și a obiectivității presupuse de titulatura cu iz absolutist, cititorul află despre incapacitatea dialogală a lui Tăriceanu, despre lipsa de patriotism a lui Cezar Paul Bădescu, despre cum se înșeală în aprecieri Andrei Pleșu sau despre makurtii care nu mai simt românește, despre erorile lui Ghe. Crăciun și Grigore Grigurcu, care mai cred în postmodernism etc. Nici faptul că Revista revistelor o face – pe criterii partinice evidente – C. Stănescu, responsabilul cu cultura de la Scînteia, nu ar fi un fapt reprobabil dacă amintita selecție nu s-ar face ipocrit, pe presupuse criterii valorice și judecăți imparțiale.
În fine, tribuna ideologică pesedistă numită excesiv de pretențios și totalitar „Cultura” ar putea să facă un serviciu ideii de adevăr și de sinceritate adoptînd un nume în conformitate cu conținutul: „Tribuna PSD”, „Valori culturale socialiste” sau „Intelectualul roșu” ar putea fi adecvări (morale, desigur) dintre idealul electoral și mimarea actului cultural autentic.a – tocmai în perioada în care diferențele d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!