Pur și simplu

Revoluția băcăuană – o libertate cu aripile frînte

Un strigăt uriaș de bucurie, un vînt de libertate a cuprins și Bacăul la 22 decembrie 1989. Aflat departe de inima și dramatismul Timișoarei și al Bucureștiului, Bacăul și-a stins repede entuziasmul, situîndu-se departe de cultul măreției și valorificînd în genunchi sentimentul grandorii acestui însemnat eveniment istoric. Cauza frîngerii aripilor libertății a constat în invazia masivă a oamenilor de mîna a doua și a treia, cu pretenții neîntemeiate la posturi de conducere publică. O liotă de neaveniți în politică făceau un vacarm îngrozitor, iar cuvîntările lor patriotarde nu săreau dincolo de zarva mahalalelor. Disproporția între calibrul omenesc al unora (al cam tuturora) și pozițiile publice pe care visau să și le adjudece era amețitoare. Semidoctismul și nerușinarea păreau a fi singurele „înzestrări” ale celor ce vizau perspective de reușită. Cuvinte mari, idealuri șchioape, proiecte de factură totalitară – iată inventarul cotidian al apucăturilor instaurate printre „revoluționarii” băcăuani. Pe bună dreptate, lumea se întreba și încă se mai întreabă: care revoluționari?
La nivel local nu putem vorbi de o revoluție de catifea, nici măcar de una de mușama, ci doar de una de pufoaică. Nu se profila la orizont nici o personalitate capabilă să polarizeze atenția obștei și să se apropie cît de cît de portretul-robot al liderului politic. Fiecare dintre cei 180 de „revoluționari” înscriși în comitetul de conducere (pătrunși cam cu forța în sediul actual al Prefecturii) își răcneau din toți bojogii frustrările, vorbeau și se ascultau singuri. Nimeni nu se vedea în stare să asculte pe altcineva.
în masa amorfă a mulțimii intraseră și cîțiva intelectuali cu oarecare cunoștințe despre democrație: profesorul Gheorghe Neagu, scriitorul Petre Cimpoeșu, actorul Geo Popa, dramaturgul Viorel Savin, profesorul Ioan Boboc, juriștii Ionel Senteș și Puiu Antoniu, poetul Val Mănescu. Pînă și subsemnatul. Pe nici unul dintre aceștia nu-i dispunea nimic spre gloria cetățenească. Trebuia să ne alegem un președinte de CJPUN. Un om puternic, în stare să combată cu strășnicie insolența guralivă a veniților, dar nechemaților. Val Mănescu și cu mine ne-am orientat spre Geo Popa, un actor talentat, în plină tinerețe. Cîteva zile mai tîrziu am înțeles că ne-am ales un coleric. în jurul său roiau nu cei care l-au susținut, ci tot soiul de oportuniști. Voit, sau nevoit de pletora de oportuniști, președintele CJPUN a marginalizat și puținele minți lucide din jurul său. Descurajați, intelectualii s-au retras unul cîte unul la uneltele lor. Le aveau. Nu erau muritori de foame, nici dornici de o reputație incertă, alunecoasă. Ceea ce nu se putea spune despre masa compactă a celorlalți, înspăimîntați pentru ziua de mîine. Semnalele venite de la Ion Iliescu erau cît se poate de clare: GLASNOSTI. Adică un comunism cu față umană și un dictator luminat. Iată una din cauzele principale ale abandonului tuturor revoluționarilor cu oarece glagorie. De altfel, însăși constituirea CJPUN urma îndeaproape structurile, pe secții, de organizare comunistă: economică, socială, de propagandă, organizatorică etc. Cu alte cuvinte, se înlocuia „tovarășul” cu „domnul”, esența rămînînd neschimbată. Printre revoluționari roiau tot soiul de activiști de partid, securiști, milițieni, turnători, supraveghetori de conștiințe. între cei ce au suportat rigorile fostei Securități s-au instalat iar tăcerea, spaima.
Nici de la partidele politice („mărinimos” acceptate de domnul Ion Iliescu cu o reprezentativitate în CJPUN-uri de doar 25%) nu veneau semnale încurajatoare. Doctorul Dobîndă (care conducea liberalii) părea personalitatea credibilă, prestantă, lucidă. Abandonul său neașteptat nu putea provoca decît consternare. Domnul Corniță, de la PNȚCD, nu manifesta nici el o forță de atracție. Cei ce doreau cu adevărat o schimbare fundamentală își puneau întrebarea: pe cine contăm? Nu se putea miza pe rigoarea civică a unei populații care aplauda intrarea minerilor în București. Nu te puteai bizui pe cultura politică a unui votant care-și șterge nasul cu degetele și scuipă coji de semințe la berărie. Țara întreagă nu era pregătită deloc pentru curajoase scurtături reformiste. De altfel, votul masiv dat FSN în 1990 și PDSR în 1992 proba cu claritate că românii renunțaseră cu furie doar la dictator, nu și la comunism. La Bacău nu se auzea „Jos comunismul” decît timid și extrem de rar. Hidra comunistă își lansa în prim-plan puii din generația a doua și a treia, recuperînd în văzul lumii activiștii și torționarii fostului regim. Aceștia ne-au frînt aripile și încă ni le mai frîng sub povara lipsei noastre de educație civică, sub narcoticul nostalgic al egalitarismului și (de ce nu?) al prostiei încăpățînate ce nu vrea să cedeze cu nici un chip.
A venit timpul să luăm cu umilitate totul de la început, de jos, de la celula intimă, destrămată, a sufletelor noastre convalescente. Trebuie să ne recuperăm maturitatea, să ne deprindem cu asumarea lucidă a reușitelor și eșecurilor noastre. Să știm ce vrem și ce putem. Dar, după cum se vede, nu prea știm. Ne lăsăm ușor înșelați de o propagandă murdară, insidioasă, oribilă. Va trebui să mai așteptăm ca acel „stupid people” (popor prost) al lui Brucan să nu se confirme. Nu pot crede că vom fi pînă la capăt proști. Pentru că, în particular, nici nu sîntem. La nivel global ne situăm, însă, foarte departe de democrațiile, civilizația și bunăstarea țărilor Europei Occidentale. (Vasile PRUTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!