Pur și simplu

îngeri cu copite

Avea dreptate Nicu: n-apucăm noi să vopsim în democrați cîți comuniști fideli a făcut tată-su, Ciuruitul. Nici unul, însă, n-ar recunoaște în ruptul capului că e roșu pînă-n măduva oaselor. Dimpotrivă, pozează în îngerași nevinovați, coborîți cu hîrzobul din cer direct în punga cu parai, în vile, jeepuri și afaceri capitaliste care de care mai bănoase. înainte de ’89 erau activiști zeloși ai PCR, ocupau funcții privilegiate în „aparate” și „organe” de partid, instruiau și supravegheau cu osîrdie militarii, elevii, funcționarii, intelectualii și artiștii, scoși la munca cîmpului în locul ceapiștilor interesați numai să fure de pe ogoarele furate lor de colectivizarea forțată. Acum, fiecare activist devenit democrat se răstignește pe altarul interesului național și – ca un adevărat component al „detașamentului de avangardă” – își asumă corvoada de „a face totul”, conform defunctului teoretician al „revoluției permanente”. Cînd ei „fac totul”, individului statistic și pipernicit nu-i mai rămîne să facă nimic. Șomează. Cei care „fac totul” fac pentru bunăstarea și confortul lor. Sînt îngrijorați și iritați cînd unul ca mine îndrăznește să tragă cortina de pe trecutul și prezentul lor, pentru a-i pune în lumină așa cum sînt.
Zilele trecute m-am întîlnit în București cu marele nostru deputat Viorel Hrebenciuc. Cu zîmbetul său rozaliu, mi se adresă dezinvolt: „Mă bucur că te văd. întinerești pe zi ce trece. în ritmul ăsta o să ajungi curînd în mama dumitale. Asta, în caz că nu te bag eu mai înainte”. La rîndul lui, un mare liberal (observați că toți sînt „mari”), o binecunoscută personulitate – al cărui nume îmi scapă deocamdată – mă abordă direct, fără reticențe: „Ce, bă, te-a mîncat în fund să te legi de vila mea? Toate porcăriile pe care le-ai scris în ziare am să ți le bag pe gît”. Un pedist cu funcție arătă un oarecare rafinament, întrebîndu-mă: „Ai și altă meserie? La asta cu scrisul nu dai dovadă de aptitudini ce ar merita reținute”. Copitele lor de îngerași negri lovesc cu putere numai atunci cînd le atingi interesele și lipsa de viziune sau le ataci așa-numitul pragmatism managerial. S-au învățat doar cu laudele, cu critica de sus în jos. Cea de jos în sus e ca praful stîrnit de vînt care le intră în ochi, făcîndu-i să privească chiorîș pe oricine îndrăznește să le arate că țelurile lor sînt amenințate de acromegalie, că soluțiile practice, adevărurile de moment dau rezultate eficiente (parțial, e adevărat) și nu erzațul oratoric grandilocvent, practicat în campaniile electorale.
După ce președintele Traian Băsescu a expus cu exactitate firul răpirii și recuperării celor trei jurnaliști pătimitori în Irak, numeroși analiști și dătători cu părerea au apărut inflaționar pe toate posturile de televiziune. N-ar fi fost nimic deranjant dacă nu s-ar fi cerut cu insistență comentariile aceluiași batalion de plutonieri – majori ai presei (ca Ion Cristoiu și Vartan Arachelian, de pildă), dispuși să minimalizeze totul, să înjure și să demonetizeze orice efort. Sînt alți îngeri cu copite, care-și iau maniere de Pamfil Șeicaru, executînd scurt toate inițiativele și strategiile prezidențiale cu un aplomb de moașe comunale. Evenimentele sînt trăite în variantă rebusistă. Ceea ce se vede e socotit din principiu înșelător. Altele ni se propun că ar fi adevărurile, pe care numai ei, deștepții, le pot recupera, pentru că au acces la resorturi ascunse, la subtexte, la informații de la structuri obscure, de nimeni alții cunoscute. E un fel halucinant de a privi evenimentele, un eșafodaj baroc de analogii ingenioase, de coincidențe „concludente”, de silogisme „irefutabile”, menite să transforme realul în iluzoriu și convingerile lor țîfnoase în dogmă. încercînd să întrevadă în faptele concrete ordinea lor tainică, nu fac altceva decît să dubleze confuzia curentă prin alta „de substrat”, de „secretomanie”, de înșelare a opiniei publice. Rezultatul unor asemenea prezumții e, inevitabil, nociv. Se creează, involuntar, diversiuni nebuloase, aiuritoare, opacizînd fapte cît se poate de evidente. Psihologic, se obține o mahmureală paralizantă, o neîncredere periculoasă, o lehamite și o resemnare cu totul contraproductive. Imbecilizați de propria fantezie și de o sterilă ingeniozitate, acești supra-analiști creează lumi paralele în raport cu evenimentele, amețindu-ne și făcîndu-ne să percepem greșit realitatea unei lumi palpabile din care facem parte, cu realitățile ei banale, firești. Ne-am fi așteptat ca după eforturile depuse în clarificarea unui fenomen cu care România nu s-a mai confruntat, după lupta crîncenă a Puterii cu o Justiție coruptă, moștenită de la PSD, pe tot traseul metamorfozei sale (de la PCR la FSN la PDSR), o sumă de publiciști cu spiritul „Scînteii” în sînge să se retragă. încăpățînarea de a rămîne în prim-planul imaginii publice este motivată de așa-numita abnegație civică. Dar, invocata abnegație camuflează adesea vanitățile cele mai prozaice, frica de-a fi uitate merite pe care nu le-au avut niciodată. Cu toate că invocă credința în Dumnezeu, într-o religie tolerantă, se pare că n-au auzit niciodată de „slava deșartă”. Ori, tocmai asta a provocat căderea îngerilor, trimițîndu-i în abisuri fără aripi, înzestrați doar cu coarne și copite. Cu care lovesc hoțește în orice împrejurare.

Vasile PRUTEANUumitale

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!