Pur și simplu

Infernul ca actualitate

Am traversat un deceniu și jumătate de entuziasm, confuzie, dezamăgire, vulgaritate, meschinărie și politicianism ieftin. Ne punem ades întrebări obsedante și fără răspuns; cum de putem supraviețui stărilor de nivel ultim în care ne-a adus tranziția? De ce nu avem curajul marii despărțiri de fantomele comunismului care trăiesc printre noi, ne conduc țara și ne hotărăsc destinele? Dacă nu reușim să ne înstelăm întunecimile trecutului, de la cine și cum o să așteptăm aurora ființei noastre? Ne cramponăm în propriul sacrificiu și ne ținem tari în nefericirea noastră? Circul politic dezlănțuit în aceste zile ne arată clar că noi, românii, nu avem amintirea paradisului decît în iubire sau în arte pentru că, în rest, infernul a fost o actualitate continuă.
La ora actuală, banul și puterea sînt singurii zei cărora li se fac închinăciuni. Partidele sînt marea fabrică de mediocrități necesare guvernului pesedist pentru a păstra neatinsă feudalitatea banului pe care se sprijină speranțele avarilor de tip nou, „om nou”. Avarii nu cred în viitor; prezentul este totul pentru ei. Această constatare aruncă o lumină îngrozitoare asupra timpului pe care îl trăim cînd, mai mult decît în alte vremuri, banul (sacul cu bani) domină legile, politica și moravurile. Cum să te miri, dar, cînd d-l Năstase se aruncă la un mercurial de piață ca să stabilizeze el prețul pîinii? Ținînd cont de frumoasa recoltă de grîu de anul acesta, tot Triță Făniță o să-l importe din Insula Mare a Brăilei, trecînd-ul prin Alaska, Canada, Brazilia sau (mă rog, dacă e cazul) prin Atlantida. Banul să iasă!
Imagini de coșmar trăim asistînd și la lupta profesorilor, funcționarilor publici și personalului din sistemul sanitar pentru o salarizare cît de cît decentă. La rîndul lor, studenții nimeresc în cămine ca vai de capul lor, storși și de puținii bani pe care-i pot asigura părinții. în schimb, d-l Liviu Luca (lider sindical în petrol) propune mobilizarea tuturor sindicatelor în vederea eliberării lui Miron Cozma. Vrea, probabil, readucerea în actualitate a mineriadelor și a imaginilor de coșmar cînd erau bătuți la sînge intelectuali, studenți, unii reprezentanți ai opoziției și țiganii. Privind spre iadul de acum cîțiva ani, ni se pare că am trăit o noapte spirituală eternă, ori o zi fadă, obscură, cu o lumină ștearsă, neclară.
Toate zilele săptămînii trecute au însemnat o reeditare a infernului (care nu și-a pierdut nicicum actualitatea). S-au succedat cîteva evenimente semnificative, dar și o pletoră de „indivizi politici” de un grobianism greu de imaginat. Asta ne-a relevat cît se poate de clar faptul că în structura spiritului nostru politic specifice sînt limitarea, platitudinea și (ca o încoronare) nulitatea. S-au perindat la televiziuni aspiranții la scaunul prezidențial, cu prestații politice josnice prin murdăria lansată unul la adresa celuilalt (cu o excepție: Traian Băsescu), prin acuze nefondate și prin fudulirea cu banii pe care îi au. Că acești așa-ziși oameni politici sînt niște nulități o arată incapacitatea lor de a depăși ideea vulgară de realizare rapidă a ceva cu care să se laude. Faptul imediat, plat, insignifiant, banul adunat cu lopata fiind singurele care contează; respectul pentru om și valori aparținînd (în mintea lor) inutilului. Numai că dorința de a accede în UE nu se va rezuma doar la economie, ci vor fi puternic amendate devierile de la valorile umanității, nedreptățile din justiție prezentate ca dreptăți, luarea în derîdere a proprietății, devastarea mediului și altele.
La infernul cotidian, zilele trecute s-a mai adăugat unul: Gigi Becali – candidat la presedinție. Asta ne mai trebuia! Cică binecuvîntat de mult prea-fericitul Teoctist, Gigi „și-a auzit visul cu ochii, care i-a zis lui filosofii că la București se poate orice, că nu-i ca la Paris, capitala Londrei, de unde s-a născut democrația Greciei antice”.
S-a lăudat că el „poate conduce pe intelectuali, că banu’ vorbește și el îl are la teșcherea, ca fiecare să fie pus unde-i e locul”. Cu asemenea „personalități” apărute dracu’ știe cum în viața publică, tare mă tem că nici pe propriile noastre ruine n-am ajuns să știm cine sîntem, ce vom deveni ca să construim viitorul și dacă nu va trebui să-ncepem totul de la capăt atunci cînd nu infernul va mai fi actualitatea noastră cotidiană. (Vasile PRUTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!