PUR ȘI SIMPLU

Ipocrizia de serviciu

Valeriu TRAIAN

Atunci cînd George Călinescu spunea despre Dinu Păturică, personajul lui Nicolae Filimon, că este un Julien Sorel dîmbovițean, avea în vedere o anume trăsătură morală a caracterului său, ipocrizia, de care se slujea cu multă măiestrie pentru a parveni. Unii pun semnul egalității între parvenit și arivist. între cele două categorii există, evident, asemănări, dar și deosebiri. Ambii cultivă ipocrizia spre a-și atinge ținta; ambii nu-și fac nici un scrupul, conform principiului florentinului Machiavelli: „Scopul scuză mijloacele”, pentru a dobîndi ceea ce doresc; ambii sînt ambițioși călcînd în picioare tot ce le stă în cale; dovedesc o mare tenacitate, par neobosiți în a-și urmări scopurile și, mai cu seamă, victimele; tipii de care vorbim sînt orgolioși, au un anumit fel de orgoliu mitocănesc, brutal, agresiv; nu sînt lipsiți de un anumit grad de inteligență, una primitivă, instinctuală, egoistă. Deosebirea esențială rezultă din scopul pe care-l urmărește fiecare. în timp ce parvenitul dorește dobîndire de bogăție și, implicit, depășirea condiției sociale inițiale, de care vrea să se îndepărteze cît mai mult și cît mai repede, arivistul rîvnește la ridicarea pe scara socială prin slujbe publice, care să-i dea puterea de a-și domina semenii.
Cîmpul de acțiune al arivistului este profesiunea, titrată, firește, administrația și politica. De cele mai multe ori politica le slujește pe celelalte.
Pe plaiurile noastre mioritice arivismul politic a cunoscut o evoluție spectaculoasă în mai toate timpurile, mai cu seamă în cele tulburi, de tranziție. Și cum la noi tranziția n-a prea fost depășită cu adevărat niciodată, imaginați-vă că arivismul a avut cîmp de manifestare din belșug. Arivistul politic este, înainte de toate, un desăvîșit ipocrit. Sadicul Lăpușneanul este și el un ipocrit. Scena din biserică ne aduce în actualitate. Ipocritul de azi intră în mănăstire, aruncă priviri furișe în stînga și dreapta, se asigură că toți ochii, inclusiv ai camerelor TV, sînt ațintiți asupra lui, apoi cu capul plecat, destul de stîngaci, se simte jocul ca la un actor de mîna a treia, face o cruce aproximativă, stilizată, doar cu arătătorul (e primul pe care-l văd făcînd o astfel de cruce), se face a se ruga cu privirile țintă către bombeurile propriilor pantofi, ridică un ochi către iconostas și altul către asistență, se asigură că toți ochii sînt ațintiți asupră-i, iar apoi dă glas către „popor”, asigurîndu-l de iubirea sa sinceră și dezinteresată. Un astfel de ipocrit plînge pe umerii unui prezumtiv concurent pe post și-l sfătuiește cu duioșie să-și îngrijească scumpa-i sănătate. Insul, copleșit de „inocența” gestului, se retrage cedîndu-i voturile. Ce altceva decît ipocrizie este să trîmbițezi deschiderea unor arhive, după ce te-ai asigurat că propriul dosar a fost curățat de orice urme compromițătoare; să pui DNA-ul pe urmele adversarilor politici, după ce voluminosul tău dosar a fost pus la adăpostul imunității funcției; să condamni regimul care te-a propulsat în demnități, fără să clipești. în dorința de a epata, intră în contradicție cu sine decorînd securiști pe care declară, ritos, că-i detestă; decorează persoane, fie și post-mortem, pe care cu puțin timp înainte le-a încriminat fără rezerve etc.
Ca să rezumăm: cazul în speță este cel al „șarlatanului” – cum îl numea N. Iorga. Al celui ce are „meșteșugul” de a abate permanent opinia publică de la problemele majore ale societății spre a i se insinua ca salvator providențial. Ipocritul este un trișor și tot Iorga ne învață că: „nu poți înșela tot timpul pe toată lumea”, pentru că vine scadența și se adeverește zicala populară că „orice naș își are nașul”.
Să fim încrezători! ta; ambii nu-și fac nici

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!