„Putere, putere, putere”

Sîmbătă, 17 martie, ora 22.00. După spectacolul „Tangou final”. în cabina Teatrului Municipal „Bacovia”, Maia își îndepărtează machiajul cu lapte Nivea, albastru, aplicat din abundență pe chipul frumos, uneori pe rochie, din greșeală. Are un zîmbet de fericire, spectacolul nu a fost un simplu eveniment teatral, ci un succes, alături de fiul său. „Tangou final”, de Mario Diament, în regia lui Moshe Yassur, prezintă povestea unei mari actrițe (Valeria Duran) ce se confruntă, într-un moment de adevăr, cu umbrele și luminile propriei existențe. Tudor Aaron Istodor, fiul Maiei, interpretează rolul unui jurnalist (Diego Goldstein) care investighează retragerea din viața publică a unei artiste, interpretată de Maia Morgenstern. Personajele ajung pe scenă la gesturi de seducție, îmbrățișări și sărutări pasionale. O poveste pe care mamă și fiu o fac credibilă, hipnotică.

Reporter – între mamă și fiu există un alt tip de relație decît aceasta, de seducție, care există între doi parteneri de scenă. Care a fost cel mai dificil moment în trecerea de la o realitate la alta?
Maia Morgenstern – Da, și în acest spectacol, și în general, pe scenă exista și o relație de seducție, și de supremație, și de luptă. Ca actriță, ca artist îmi doresc asta. Sînt orgolii, sînt pasiuni, sînt ambiții, firești sau nefirești, astea sînt, ele există, de a fi bine, de a capta interesul și atenția. Sînt vectori în existența mea ca artist. Ca mamă, îmi doresc ceea ce este mai bine pentru copilul meu și îmi doresc să fie bine și îmi doresc să-și deschidă aripile. Și din aceste două forțe aparent antagoniste se naște un sentiment și o relație și o forță fascinantă, după părerea mea. (Pe ușa cabinei intră Istodor. „Chiar de tine aveam nevoie, drăguțule bace! Vină încoace, că trebuie să vorbești și tu, cu cuvintele tale. Stai aicea!”, ridică Maia Morgenstern vocea teatral, dar drăgostos). Uite, acestea sînt cele mai frumoase și dificile momente. Și sînt toate frumoase și dificile, dacă dificil înseamnă ceva sublim și minunat, și a atinge, și a provoca, și a te lăsa provocat, și a crea împreună fiecare moment
Tudor Aaron Istodor – A fost mai greu la început, că îmi spunea mama să vorbesc cu dicție, să-mi fac exercițiile, să exersez rîsul, pentru că nu-l stăpîneam și nici acum nu-l fac bine, și mă bate la cap. A fost greu să accept de la mama, pentru că e greu să faci meditații cu bunica, profesoară de matematică. Ei bine, ziceam că nu merge așa, să te învețe mama actorie. Dar încet, încet am văzut că zice bine mama, chiar dacă unele lucruri pe care mi le spune îmi plac și altele nu-mi plac. Adică eu, tînăr student la actorie, rebel și nonconformist, și avangardist, bineînțeles că spun «ce-i aia dicție, nu-ți trebuie dicție, că nu-ți mai trebuie fiindcă lumea vorbește cum vorbește, normal», dar la un moment dat mi-am dat seama că mai e nevoie și de dicție. Alteori nu-mi venea nu știu ce stare, nu știu ce emoție. Și mama spunea să mă gîndesc la ceva anume și să țin spatele, să trag de coaste și eu spuneam «hai, mă, mamă cu spatele drept ce să zic?!». Dar făceam asta și funcționa, mergea, starea venea.
R. – Sînteți doi actori de generații diferite. Ce ați învățat unul de la altul pe scenă?
M.M. – Da, eu sînt mai tînără ca el (rîde – n.r.) Inocență, puritate, uimire, curățenie șoc în fața/datorită cutremurului/valului ce vine peste tine. Aș vrea să mă molipsesc de inocența lui, un lucru care odată pierdut nu mai poate fi redobîndit, dar scopul rămîne.
T.A.I. – Putere, putere, putere. Aș vrea să învăț asta, nu știu dacă s-a lipit încă, dăruirea asta la maxim a mamei, «hard-core», exact așa, cel puțin, aș vrea să fiu și eu. Gîndul să nu fiu supărat pe mine, eu îmi sînt cel mai bun prieten, să nu mă bat pe mine cînd nu e bine, chestii foarte importante, foarte.
R. – Te-a intimidat vreo clipă ideea de a înfrunta pe scenă pe actrița Maia Morgenstern?
T.A.I. – La modul acela de frică față de actriță, nu. Doar am avut probleme cu mama, exact ce ziceam. Dar cred că au fost de bun augur toate problemele și ciocnirile. Adică, dacă îți pui probeleme din start e un semn bun.
R. – V-ați gîndit că peste ani ați putea trăi sentimentele încercate de Valerie Duron, pe care, după ce o viață a fost răsfățata publicului, au uitat-o toți ?
M.M. – O, da! Sînt picături, sînt frînturi de gînd care ne urmăresc, Publicul poate să nu mai știe cine sînt la un moment dat. Ne urmăresc, există pe undeva în paralel, ne intersectează viețile. Eu mai alung, ca pe muște, gîndurile, ele revin. (A consemnat Laura HUIBAN)ată de Maia Morgenstern. Personajele ajung pe scenă la gesturi de seducție, îmb

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!