Puțină cultură

Tezaur de simțire (2)

Oamenii trecuți de vîrsta a doua își mai pot aminti că radiodifuziunea de cîndva, ulterior și televiziunea, transmiteau programe de canțonete, serenade, orchestre celebre precum Mantovani, Ray Coniff, Helmuth Zaharias, Werner Muller, Jarry Mungo, Xavier Cugat ș.a., toamna era cîntată de Harry Belafonte și Nana Moscouri (Septembrie), Nat King Colle (Autumn Leaves), Tony Christie (Sweet Septembre), Yves Montand (Frunze veștede); nu pot fi uitate, căci ne-au fermecat tinerețea și ne-au alinat necazurile, mari piese de muzică ușoară: Buongiorno, tristezza-Fiorelli; Chitara romana – Aldo di Lazaro; Romantica – Rascel; Gondolierul – Lembrecht; Malaguena – Ramirez; Acesta este cîntecul meu – Chaplin; Waya con Dios – Russel; Clopotele – Willer; Porumbița – Iradier; Mioara roșie – Auric; Bucuria dragostei – Martini; Ochi dragi – Babaev etc. Mari soliști: Tino Rossi, Maurice Chevalier, Edith Piaf, Tito Schipa, Salvatore Adamo, Joe Dasin, Claudio Villa, Jose Feliciano, Jimy Fontana, Sergio Endrigo, Vitoria Mongardi, Pino Donagio, Ima Sumak, Richard Tauber, Connie Francis, Frank Sinatra, Gloria Lasso, Amalia Rodriguez, Engelberg Humperdinck, Ella Fitzgerald, Rașid Beibutov, Vico Torianni ș.a. Că muzica îl face pe om mai bun reiese și din istorisirea ce urmează: în urmă cu vreo cincizeci de ani rula pe ecranele noastre filmul italian „Casa Ricordi”, în el fiind vorba de istoria acestei Case de discuri – editură muzicală. La începutul veacului al XIX-lea era moda ca la chermezele protipendadei din Roma, din rațiuni financiare partea muzicală să fie prestată de studenți la Conservator. într-o asemenea seară era angajat la pian studentul Vincenzo Bellini. Către dimineață, cînd discuțiile s-au cam terminat, a avut loc un dialog:
– Domnule student, eu nu știu ce cînți dumneata, acolo…
– Domnule, dacă nu vă supărați, ce profesie aveți?
– Avocat
– Domnule avocat, dacă din ce în ce mai mulți oameni ar ști ce cînt eu aici, dv ați avea din ce în ce mai puține procese…
Poveste adevărată de toamnă, prilej de evocare a unui lirism cu bogății, dar și cu pierderi. Oneștenii au o localitate frumoasă, cu care vor să corespundă standardelor europene. Din trecutul îndepărtat au un parc mare și foarte bine îngrijit, aspect sesizat și de mulți vizitatori care au cuvinte de apreciere pentru gustul și munca edililor. Lîngă parc, un conac boieresc cu începuturile în anul 1835 datorită hatmanului Alecu Aslan – mare moșier, ctitor de biserică, fire dinamică, bun gospodar, mare amator de cultură, dornic de schimbări sociale și politice, inclusiv prin acțiuni diplomatico-militare, pragurile edificiului de aici fiind trecute de mari personalități ale mijlocului de veac XIX. După plecarea la Bacău în 1864, conacul a avut mai mulți proprietari, ultimul – colonelul Gheorghe Miclescu – l-a donat statului, în 1937, pentru școală, în 1959 a devenit Casă a pionierilor, iar după decembrie ’89 – club al elevilor. Ștefan Fay – ginerele avocatului Rene Bogdan, în cartea sa „Caietele unui fiu risipitor” – ne spune că în anul 1922 conacului i s-au făcut reparații și unele extinderi; acum fiind necesare reparații serioase, lipsesc banii pentru ele, dar poate se vor găsi pentru a nu fi lipsiți de multe legături cu trecutul, aici fiind – în 1916 – și sediul Misiunii militare franceze pentru operațiile militare de la Oituz. Și, în această parte veche de oraș, arbori seculari ce străjuiesc aleile și care-și cern frunza, supunîndu-se adevărului observat de Heraclit din Efes: „toate curg…”.
Cu precizarea dragostei și interesului pentru ce a fost frumos și bun și trebuie apărat și conservat pentru ca un trecut glorios să ajungă și la urmași, în județul ce și-a trecut numele în titlul unui cotidian, un asemenea material nu se poate încheia, în acest anotimp, decît bacovian. Umblînd la cel care ne-a dat, cu un lexic concentrat, o atît de nemărginită și neperisabilă poezie – din resemnări și din însingurări, din cocleala toamnelor putrede și din monotonia tîrgului de provincie, din destrămări și din maladii – un ceremonial unic, propriu lui, etalon pe care timpul nu-l va reduce niciodată. Deci: „Nori negri năvălesc pe cer/ Așa cum nu am mai văzut/ Nu-i nici o clipă de pierdut,/ Zorește-te, corăbier”. (Corneliu CRISTEA)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!