Quo vadis?

Maestrul maeștrilor

• Ion Petrovici despre profesorul Titu Maiorescu

Vocația filosofică a lui Ion Petrovici ar putea fi ghicită cu ușurință chiar și numai din felul în care a perceput și a apreciat personalitatea, activitatea și opera lui Titu Maiorescu. înrîurirea magistrului a fost atît de profundă, încît discipolul a trăit-o toată viața ca pe o vrajă. Desigur că dacă ținem seama de anvergura spirituală a întemeietorului culturii române moderne, situația nu pare total ieșită din comun. Au mai fost și mulți alți discipoli care nutreau respect și sentimente de prețuire dezinteresată față de marele profesor. Dar ceea ce trădează noblețea filosofică la Ion Petrovici sînt mîndria și onestitatea cu care-și recunoaște atributul de „maiorescian”. Așa se explică și marea deschidere publicistică pentru acest subiect, concretizată într-o serie de studii, articole și referințe scrise în timp și adunate, cele mai multe, în volumul „Titu Maiorescu (1840 – 1917)”, lucrare publicată în 1931. Textele adunate aici constituie o dovadă certă că relațiile durabile dintre filosofi nu se pot întemeia decît pe încredere și respect reciproc.
Pentru Ion Petrovici, renumele lui Maiorescu îi devenise familiar încă de pe vremea cînd era elev la Liceul „Sf. Sava” din București. Dar ocazia, mult așteptată, de a-l asculta direct pentru prima dată pe marele profesor s-a ivit abia la 3 noiembrie 1899, ora cinci după amiază, ca student în primul an la filosofie. Pentru că este educativă, voi încerca să sintetizez, din amintirile lui Petrovici, atmosfera care a precedat acest moment, comportamentul tineretului studios de la sfîrșitul secolului al XIX-lea: „Plăcuta emoțiune a apropierii evenimentului era însă umbrită de-o grijă serioasă. încă de pe la începutul anului, publicul fusese înștiințat prin broșuri și articole de ziar că la 1 noiembrie pământul se va izbi de o cometă și că planeta noastră va pieri… Cu vreo trei-patru zile înainte de noiembrie ne aflam laolaltă câțiva studenți din primul an. Vorbeam despre cataclismul în perspectivă și ne împărtășeam unul altuia temerile noastre. La un moment unul dintre noi exclamă: «O să murim și… măcar n-am auzit odată vorbind pe Maiorescu!» … după care adaugă repede un altul: „Ce-ar fi dacă ne-am duce să-l rugăm să-și înceapă cursul mai devreme… de pildă la 31 octombrie?!”… Teribila profeție nu s-a împlinit însă și ziua fatală a trecut fără nici un incident. Așa că în loc să fim carbonizați de două zile, ne-am putut deștepta teferi în dimineața de 3 noiembrie, ziua când aveam să aud pentru întâia oară pe Titu Maiorescu… în curând auditoriul din picioare era mai numeros decât cel așezat. în sfârșit ceasornicul arată cinci ore…cinci și un sfert. Un semn se face de la ușă, urmează un fel de freamăt, apoi conversațiile se sting…, în timp ce valul de oameni de la intrare se desparte cu anevoie în două, ca să deschidă o cărăruie. Un cap alb se ivește printre capetele tinere care n-aveau loc nici pentru a se înclina. încet, luptându-se cu valul și pășind cu băgare de seamă, bătrânul profesor ajunge misterios la catedră, își rotește în sală o privire mulțumită, se proptește în mâini, își apleacă puțin trupul înainte și ceva capul pe spate și rostește, potolind cu totul ultimele fâșiituri întârziate, vorba: Domnilor!… âi auzeam în fine glasul despre care mi se spusese atâtea și citisem atât!… Nu aveai înainte un profesor care explica, ci mai mult un poet care oficiază. Nu era numai mintea care alege idei, era tot sufletul care prins în mrejele nevăzute, se simțea tot mai aproape de albastrul cerului. Era un fel de călătorie ușoară spre ținuturile transcendente, în scăpărări de facle și cântece de harpă” („Titu Maiorescu, profesor”, pp.53 – 70).
Sub o asemenea impresie a început frumoasa colaborare dintre „maestrul maeștrilor, zeul zeilor, al cărui cuvânt era o vrajă și a cărui influență o fascinațiune” (p. 54) și discipolul însetat de filosofie. Aceasta a însemnat, în primul rînd, participarea, fără excepție, la toate cursurile lui Maiorescu, uneori chiar și după terminarea facultății, atras de reprezentarea modelului ce trebuie urmat.
Dar ce aprecia Ion Petrovici la profesorul Titu Maiorescu? Voi încerca să răspund la această întrebare, întrucît judecata lui Petrovici mi se pare că poate fi luată ca model chiar și în timpurile noastre. Apreciază, în primul rînd, talentul de dascăl. „în afară de limpezimea cristalină a expunerii, de excelenta rânduială a ideilor și pregătirea atentă a fiecăreia din ele, în afară de unitatea lecțiunii care alcătuia un tot armonic și împlinit, ceea ce ridica nivelul acestor prelegeri neuitate este suflul cu adevărat filosofic care le anima” (p. 62). Deși aprecia, poate cu prea mare severitate, că nu se poate vorbi despre o operă filosofică maioresciană, nici măcar în măsura în care se poate vorbi despre opera lui A. D. Xenopol, Petrovici insista pentru a evidenția talentul de filosof prin care Maiorescu aborda la cursuri marile probleme. „Niciodată n-ai fi putut, urmând pe Maiorescu, să confunzi existența cu suprafața ei, fondul lucrurilor cu fațada, năzuințele sufletului c-o vibrație moleculară și să-nchizi în concepte meschine și vulgare, infinitul inepuizabil al realității” (p. 63). Arta expunerii maioresciene era definită și printr-o elocvență a gesturilor, prin modularea vocii, adică printr-o armonie evidentă, pe care dascălul o reușea, între cuget și simțuri. „Cu felul său de a concepe și cu modul lui de a se exprima, Titu Maiorescu are meritul de a fi întreținut la ascultătorii săi două lucruri: «Simțământul importanței chestiilor și pasiunea marilor probleme»”.
în al doilea rînd, adică pe lîngă talent, Petrovici apreciază la Maiorescu strădania dascălului de a-și corecta în permanență calitatea de vorbitor. „Omul acesta care în bună parte se construise și pe sine (a fost o adevărată «causa sui», care lucra prudent și cumpătat), știuse să transforme în elemente de elocvență chiar lucruri antieloquente. Maiorescu nu dispunea de un vocabular prea bogat și în cuvântările sale nu se întâlneau în genere, expresii colorate și termeni pitorești. în schimb își întocmise un limbagiu excesiv de ales și rafinat, pe care nu l-ar fi întinat vreodată vreo vorbă prea familiară sau vreo expresie de dialect. De asemenea șuvoiul elocuțiunii sale nu era prea abundent și între cuvinte făcea îndeobște pauze destul de lungi” (p. 69).
Desigur că asemenea oricărui discipol onest, Ion Petrovici a adus și critici la adresa lui Titu Maiorescu. âl sancționa, spre exemplu, pentru faptul că în ultima parte a vieții nu mai reușea să se mai țină la curent cu noutățile editoriale în domeniul filosofiei. Făcea această observație însă, nu pentru a-l subestima, ci tocmai pentru a-i pune în evidență valoarea de mare cărturar și dascăl. Oricum, raportul celor două personalități poate constitui un exemplu, mai ales în zilele noastre, pentru fiecare intelectual care se respectă. Ori, măcar să se știe că este posibilă și o asemenea conduită. (Ștefan MUNTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!