Quo vadis?

Reveniri eminescologice

Ștefan MUNTEANU

în numărul din ianuarie 2007, revista „Convorbiri literare” a publicat un studiu intitulat „Eminescu dincolo de Heidegger”, semnat de Svetlana Paleologu Matta. Din monentul în care l-am descoperit două au fost motivele care s-au activat și mi-au alimentat convingerea că trebuie să-l citesc. Mai întîi pentru că se referă la filosofia lui Eminescu, temă pe care o îndrăgesc din ce în ce mai mult. Apoi, pentru că este scris de o autoare consacrată în eminescologie.
Svetlana Paleologu Matta s-a născut la 22 august 1928 la București. A studiat romanistica la Zürich și la Paris, iar în 1955 și-a susținut doctoratul cu o teză despre existența poetică bacoviană. Ulterior, în planul cercetării se dedică eminescologiei. în 1988 publică, la Aarhus, lucrarea „Eminescu și abisul ontologic”, reeditată în 1994 și la București de către Editura Științifică. Reflecțiile asupra creației eminesciene în perspectivă poetică și social-politică au fost reluate și nuanțate în volumul „Jurnal hermeneutic”, publicat în 1997 la Editura „Clusium” din Cluj-Napoca.
în eseul „Eminescu și abisul ontologic” poetul român este valorizat prin raportare la filosofia lui Heidegger. Autoarea pleacă de la convingerea că Eminescu este „primul și unicul care a realizat în cadrul istoric românesc dimensiunea ontologică”; de asemenea, că a avut înaintea marelui filosof o preștiință în legătură cu Ființa. Astfel, autorul „Luceafărului” apare ca un poet existențial, marcat de destin, măcinat de contrariile vieții și care se apleacă mereu asupra valorilor și a sensului existenței. Măreția lui Eminescu în cultura modernă – crede Svetlana Paleologu Matta – constă în înțelegerea lucidă a ambivalenței ființei, înălțătoare și tragică totodată, astfel încît versul „Nu e nimic și totuși e” exprimă esența întregii concepții eminesciene. Așa explică autoarea de ce, în armonia eminesciană, există atîta farmec și atîta sfîșiere tragică. Cert este că această carte reușește să spulbere multe superstiții și tipare eminescologice și oferă o nouă perspectivă de interpretare, prin care se face dovada incontestabilă a modernității creației lui Eminescu.
Perspectiva existențialistă este păstrată și în „Jurnal hermeneutic”. Mesajul însemnărilor cuprinse în acest volum este unul foarte grav, de genul următor: „Astăzi, dincolo de granițele naționale, Eminescu încă ne mai poate ajuta. Cum? Cum ar simți el modul tehnic de viață al unei societăți industriale? Ambiguitatea de totdeauna a vieții ia astăzi o formă explozivă, în tot: în performanțele tehnice, în distrugeri masive, în corupții spectaculare, în „răul psihic” subtil, „patologic”: rețeaua pedofiliei în Europa este crima cea mai abjectă. Copilul, inocent, fără apărare, devine simbolul cel mai zguduitor al victimei. Anomalia, monstruosul, vidul interior sînt la nivelul tehnicității și descoperirilor ei care se propagă în creștere rapidă, depășind pericolul atomic (problemă politică)… în fața acestui vizibil paradox și nonsens al istoriei, în care logica și bună-starea societăților industriale nu corespunde cu tragicul existenței (ci cu un soi de „tragic al optimismului”), Eminescu poate ajuta prin readucerea vieții la sfințenia ei naturală și implicit la o regăsire a plenitudinii ei”.
Acest mesaj cred că trebuie analizat cu atenție întrucît vine de la un om care știe ce spune. Drept dovadă, iată cum își încheie autoarea lucrarea: „âmi permit încă o ultimă mărturisire, anume că sunt atrasă de filosofie. Or, filosofia nu face lucrurile mai ușoare, ci, dimpotrivă, mai dificile, chiar «extravagante»”. Și totuși, tot ce este „mare”, tot ce dă naștere grandorii, e datorat unor orizonturi pe care le deschide filosofia. Astfel, Eminescu a putut spune: „Munca, iubit popor românesc, iată sufletul și creatoarea tuturor lucrurilor mari”.
în studiul mai recent – „Eminescu dincolo de Heidegger”, Svetlana Paleologu Matta revine, cu același patos, pentru a creiona și alte dimensiuni ale creației poetice și publicistice. Ea pleacă de la premisa că Eminescu a luat foarte în serios filosofia, alegînd ca model pe Platon, cel care a făcut din „dialogul filosofic” un nou gen literar, o „artă de a gândi”. „Nu numai baza poeziei eminesciene este platoniciană, dar și prin înclinațiile firii sale poetul este atras mereu de seninul cerului”. Resursele gîndirii celor doi creatori geniali, crede cercetătoarea, sînt: „extrema profunzime, forța formei, cunoașterea științifică și fantasticul”.
Prin această „revenire”, Svetlana Paleologu Matta, fără să-și divulge intenția, descoperă mai mult platonism la Eminescu, pentru a demonstra că opera sa este la fel de valoroasă, poate chiar mai valoroasă, ca plăsmuire autonomă. Referindu-se la mai vechea sa abordare, declară: „Eseul meu «Eminescu și abisul ontologic» (Aarhus, 1988), scris la îndemnul lui Ștefan Teodorescu, este parțial tributar ontologiei heideggeriene. Demersul meu însă s-a bazat și pe mulți alți filosofi (dată fiind formația filosofică a lui Eminescu la Viena și la Berlin), precum și pe folclorul românesc, atât de bogat și iubit de poet. Am încercat așadar a-i aplica lui Eminescu gândirea lui Heidegger în cadrul criticii existențiale care apăruse în Franța și care nu era nici biografică, nici informativă, nici judecătorească, nici impresionistă, cum spunea G. Poulet, ci bazată pe esențialitate și semnificație”.
Așadar, care este noutatea studiului „Eminescu dincolo de Heidegger”, deși pleacă tot de la adevărul, incontestabil, că Heidegger și Eminescu căutau Ființa? La această previzibilă interogație autoarea răspunde că „motivările lor erau diferite. Eminescu nu avea nevoie să «regândească» toate sistemele europene și extra-europene. El le cunoștea și era «crucificat» în labirintul lor. El căuta însă, pe urmele lui Orfeu, o tânără moartă din satul său natal, Ipotești. Poetul era astfel confruntat, încă din adolescență, cu problema morții și a neantului ei. Aici, în identitatea Neantului cu Ființa, la Hegel ca și la Heidegger, este și punctul căutării eminesciene”.
Concluzia studiului este că „Eminescu, fiind un mare poet cu predispoziții filosofice, este un poet gânditor, cu o gândire «autonomă»”. El operează un „transfer orfic” de aici, de pe pămînt, dincolo…”Dimensiunea orfică” a lui Eminescu devine un „element generativ numai al său”, adică „unic”. O concluzie plauzibilă, pe care o îmbrățișez cu toată deschiderea, chiar dacă nu este nouă în totalitate. Are meritul de a-mi întări convingerea privind autonomia, forța și originalitatea gîndirii filosofice eminesciene.i industriale? Ambiguitatea de totdeauna a vieții ia astăzi o formă explozivă,

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!