Quo vadis?

Regretabila trecere

• amintiri despre o carte

Octavian Paler a plecat de printre noi. A fost constrîns să treacă din această viață pămînteană, pe care o iubea, într-o presupusă viață cerească, în care nu credea. Rămas fără iluzii și obosit de lupta cu „morile de vînt”, înțeleptul și-a acceptat cu demnitate destinul, pînă în ultima clipă. Drept dovadă este întreaga sa operă, care nu reprezintă, în ultimă instanță, decît pregătirea de o viață a scriitorului pentru regretabila trecere. Voi aduce în atenție, cu această ocazie, două momente; unul din care să rezulte tăria caracterului, prin felul în care se prezintă singur la 80 de ani, iar al doilea pentru a evidenția splendoarea talentului artistic, din felul în care l-am descoperit eu.
Așadar, mai întîi remarc faptul că în preziua momentului cînd a împlinit vîrsta de 80 de ani (2 iulie 2006), Paler a oferit un interviu lui Marius Vasileanu pentru ziarul „Adevărul”. O parte din declarațiile făcute aici vor fi reluate într-un alt interviu, oferit lui Eugen Istodor pentru ziarul „Cotidianul” chiar în ziua în care a împlinit 80 de ani. Ideea este că în cele două interviuri poate fi găsită, în sinteză, esența întregii sale concepții asupra vieții și a morții. Iată ce spune, în „Adevărul”, despre calitatea sa de român: „nu mă pot dezice de calitatea mea de român. Asta face parte din destinul meu! Părinții mei au fost români, eu sunt urmașul părinților mei și, în consecință, calitatea mea de român nu este opțiunea mea. Eu pot să devin, dacă aș vrea, cetățean al altei țări, dar naționalitatea nu mi-aș putea-o schimba”. Tot aici, cu aceeași luciditate, se raportează și la relația cu Dumnezeu, precum și la viața de apoi: „Nu știu în ce măsură cred în Dumnezeu în măsura în care el este reprezentat așa ca în figurile clasice. Mi-e frică de absența lui Dumnezeu! Asta înseamnă că nu pot să suport ideea asta, dar nu cred în viața de apoi. Și dacă nu cred în viața de apoi, înseamnă că nu cred că există ceva dincolo de ce avem pe lumea asta, în viața asta”. A doua zi, în „Cotidianul”, afirmația este reluată, parcă în termeni și mai categorici: „Știu exact, azi, la 80 de ani, ce valoare au toate vanitățile. Totul e deșertăciune. Eu nu mai am azi nici o certitudine. Certitudinile mele de azi sînt ca hainele ciuruite de molii. Nu mai cred în aproape nimic, afară de valorile care stau la temelia ființei mele. Din nefericire, nu cred nici în viața de apoi. Dumnezeu e falimentul rațiunii mele. Eu nu mă tem de Dumnezeu, ci mă tem de absența lui. Din clipa în care-mi pun problema, nu mai sînt în stare să înțeleg nimic din ordinea sau dezordinea vieții actuale”. Greutatea acestor confesiuni rezidă, în primul rînd, din faptul că ele sînt dezinteresate. Rostindu-și convingerile, Paler nu poate fi suspectat că urmărește vreun cîștig. Gîndurile lui curg într-un firesc subînțeles, asemenea stropilor de ploaie. Înțeleptul își joacă rolul pur și simplu, fără a-și aroga vreun merit. Cu o naturalețe rară, el are curajul judecății, în numele unui sistem propriu de valori. Nu a urmărit să-și impună valorile sale, deși credea orbește în ele, dar nici nu s-a rușinat de ele. Le-a rostit ca într-un fel anume de a respira. Atunci cînd dezvolta un discurs, Paler nu depunea un efort suplimentar. Ideile sale curgeau coerent întrucît erau conexate într-un sistem clar și consistent. Octavian Paler nu avea nevoie să improvizeze, întrucît nu voia să-și depășească limitele. Dar nici nu accepta limite suplimentare, impuse de existența mult prea lumească. A fost sceptic, asemenea oricărei personalități lucide, însă nu putea trăi altfel. A avut curajul opiniei personale și curajul autoironiei. În acest sens, în interviul amintit din „Adevărul” el declară: „Nu pun nici un preț pe posteritatea mea! Nu îmi fac nici un fel de iluzie în legătură cu asta. Și chiar nu vreau să umble nimeni prin hârtiile mele”.Ghicesc și în această atitudine scepticismul și lehamitea însinguratului, nemulțumit de spectacolul unei lumi strîmbe. Dar textele „inadaptatului” ne pot fi nouă de folos tocmai pentru o deveni mai adaptabili. De aceea, sper ca posteritatea să găsească o modalitate de a ocoli acest apel testamentar astfel încît plăsmuirile unui asemenea mare spirit să intre în circuitul firesc.
În al doilea rînd, găsesc potrivit să-mi depăn amintirile primei mele întîlniri cu o carte scrisă de Octavian Paler. S-a întîmplat în 1977, în cel de-al doilea an al studenției mele în filozofie la universitatea ieșeană. Atunci am cumpărat volumul „Mitologii subiective”, ediția a doua, publicat în 1976 la Editura Eminescu. Nu știam nimic despre autor, însă m-a atras titlul cărții. în vacanța de iarnă am luat cartea cu mine și în primele zile ale anului 1978 m-am apucat de citit. Țin minte foarte bine acele momente întrucît mi-au produs o transformare. Am descoperit atunci ce înseamnă lectura „din plăcere”. A fost pentru prima dată cînd nu am lăsat cartea din mînă pînă nu am parcurs și ultima pagină. Următoarele trei zile am gîndit mereu la temele cărții, după care am reluat lectura cu aceeași plăcere. Nu-mi venea să cred că mintea unui muritor poate stăpîni atît de bine universul mitic și, în plus, poate să scrie atît de frumos. Altfel spus, am descoperit atunci cît de mic eram, față de cîte ar fi trebuit să știu. A fost o descoperire dureroasă, recunosc acum, dar a fost și benefică, întrucît m-a mobilizat. Am priceput că aveam în față o invitație către marea cultură, în care nu pot pătrunde decît inițiații. Din acel moment am început să mă inițiez și am început chiar cu textul cărții citite și recitite. Mai întîi am început să extrag, într-un carnețel, fraze care mi se păreau purtătoare de mesaje esențiale. De exemplu, din primul eseu, cel intitulat „Sfinxul”, am copiat în carnețel următorul text: „Căci a gândi e, fără îndoială, o chestiune de demnitate și de curaj, dar e și singurul mijloc de a ne revolta împotriva morții”. Din cel de-al doilea eseu, „Oedip”, am notat: „E mult mai ușor, în ciuda tuturor aparențelor, să înfrunți o întreagă istorie pasivă decât un adevăr mic al tău, care-ți încearcă inima”. Am extras astfel 44 de fraze, cîte una din fiecare povestire subiectivă cuprinsă în carte. Apoi am început să extrag raționamente, idei, structuri de idei, imagini, conexiuni și tot ce am crezut, la timpul respectiv, că este important și îmi va fi de folos. Cert este că în carnețelul meu se ascunde un Octavian Paler nemuritor, despre care voi vorbi cu plăcere în orice împrejurare, întrucît am avut marele noroc de a-l fi întîlnit. (Ștefan MUNTEANU)

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!