Quo vadis?

Pedagogia regenerării umane

Ștefan MUNTEANU

Fiind o specie paradoxală, complexă și autoreflexivă, omenirea își făurește istoria, în cea mai mare parte, sub presiunea neîmplinirilor naturale și spirituale. Neîmplinirile naturale se manifestă sub forma unor nevoi instinctuale și îl împing pe om să acționeze, așa cum se întîmplă și în cazul celorlalte viețuitoare. Iar neîmplinirile spirituale iau chipul unor idealuri care îl atrag în mod specific. Aceasta înseamnă că, spre deosebire de celelalte viețuitoare, care sînt doar împinse, omul este și atras de propriile sale închipuiri. Ideea este că neîmplinirile, atît cele naturale, cît și cele spirituale, se regenerează în permanență. Acest fapt atenționează asupra marii probleme a oricărei societăți, chemată să vegheze la modul de satisfacere a nevoilor și idealurilor, dar și la felul în care acestea se regenerează. Modul și gradul de soluționare a acestei probleme dau măsura capacității umane de regenerare, cu sens, într-un univers fără sens. Și, pentru ca această capacitate să slujească un sens general uman, este chemată cultura să propună sisteme de valori și acțiuni pedagogice orientative. În această perspectivă se înscrie și contribuția cercetătoarei italiene Maria Montessori (1870-1952).
Reprezentantă de seamă a curentului denumit „educația nouă”, Maria Montessori a elaborat, în primele decenii ale secolului al XX-lea, o teorie pedagogică de mare ecou în întreaga lume. A studiat medicina, fiind prima femeie care a obținut titlul de doctor în medicină la Universitatea din Roma, după care a lucrat ca psihiatru la aceeași universitate, îndreptîndu-și cercetările asupra copiilor întîrziați mintal. Meritul ei constă în faptul că în tratamentul acestor copii a utilizat nu numai metode medicale, ci și metode pedagogice, obținînd ameliorări psihice notabile. Impresionată de rezultatele obținute, a continuat să folosească metodele sale pedagogice și în educarea copiilor normali. Rezultatele au fost tot îmbucurătoare. Pentru aceste experimente a creat la Roma, în 1907, „Casele copiilor mici” („Case dei Bambini”), unde educatoarele îngrijeau copiii mamelor încadrate în muncă. Rezultatele cercetărilor și experimentelor întreprinse de Maria Montessori sînt expuse în lucrările: „Metode pedagogice științifice” (1909), „Autoeducația în școala elementară” (1916), Manual de pedagogie științifică” (1921).
Nemulțumită de rezultatele pedagogiei experimentale de la începutul secolului al XX-lea, întrucît reducea cercetările doar la măsurători antropometrice și întocmirea de statistici, cercetătoarea italiană propune observarea copiilor în mediul în care sînt educați, pentru cunoașterea legilor de dezvoltare. Nu uită să atenționeze asupra faptului că numai în libertate copilul își dezvoltă natura. Și, întrucît școala nu satisface această condiție, Montessori subliniază necesitatea reînnoirii metodelor de educație. Se angajează chiar să lupte pentru această cauză, convinsă fiind că numai așa se poate asigura regenerarea umană. Dar cum poate fi obținută regenerarea umană? Prin educație. Mai corect spus, prin noi metode de educație, care să asigure un mediu de educație organizat în care copilul să se manifeste liber, în condiții cerute de natura sa. Altfel spus, cultivarea naturii copilului înseamnă respectarea libertății lui. Iar cultivarea libertății este impusă ca metodă de educație.
Maria Montessori pleacă de la convingerea că ființa umană se caracterizează printr-un impuls organic de autoformare, că dezvoltarea copilului este pusă în mișcare de instincte. Acest impuls, asemenea unui plan divin, guvernează dezvoltarea sub forma succedării mai multor etape. Fiecare etapă se caracterizează printr-o nevoie vitală, care trebuie satisfăcută pentru crearea condițiilor apariției etapei următoare. Ea înțelege natura copilului ca pe o putere creatoare prin care individul se autostructurează, dacă nu este împiedicat de forțe exterioare. Este convinsă că în ființa umană acționează un impuls natural de creștere, de autoformare. „Sufletul copilului nu se dezvoltă la întîmplare; dezvoltarea lui nu se datorește stimulenților din lumea din afară, ci e călăuzită de sensibilități speciale, de scurtă durată, care îl conduc și-l fac să cîștige calități deosebite” („Taina copilăriei”, Tiparul universitar, București, 1938). În copil se structurează personalitatea adultului, în funcție de modul și mediul în care este educat. Asemenea unei plante, copilul absoarbe din mediu ceea ce îi este necesar. Dacă nu-și poate satisface această nevoie, creșterea firească este blocată, iar spiritul se atrofiază. Pentru evitarea unei asemenea situații, copilul trebuie să se dezvolte liber, iar educația să fie indirectă, să asigure o interacțiune armonioasă a copilului cu mediul său de viață. În acest sens, iată cuvintele cercetătoarei italiene exprimate în lucrare „Dezvoltarea copilului”, tradusă în românește la Editura Didactică și Pedagogică, în anul 1977: „Copilul are o misiune mare care îl pune în acțiune: aceea de a crește și de a deveni om. Fiind inconștient de misiunea lui și de nevoile sale interne, iar adulților lipsindu-le în bună măsură putința de a le interpreta, au fost create în jurul copilului, în viața noastră socială, familială și școlară, multe circumstanțe eronate care împiedică expansiunea vieții infantile. Înlăturînd pe cît este posibil aceste circumstanțe, prin studiul mai profund al nevoilor legitime și necunoscute ale primei copilării, pentru a le veni în întîmpinare cu ajutorul nostru, înseamnă a elibera copilul”.
Teoria susținută de Maria Montessori a primit și critici, sub cel puțin două aspecte. Unul este acela că a „biologizat” fenomenul educației. Era convinsă că în dezvoltarea ființei umane biologicul are o mai mare importanță decît socialul. O altă critică este legată de faptul că a supraapreciat posibilitățile educației în viața socială. Credea că rezolvarea problemelor sociale poate fi obținută pornind de la reformarea sistemului de educație. Dincolo de aceste critici, însă, este de toată lauda pasiunea cu care a gîndit și a activat pe tărîmul pedagogiei. A slujit ideea că educația trebuie înțeleasă ca o cucerire graduală a independenței, ceea ce nu este puțin lucru. Oricum, cred că reformatorii învățămîntului românesc ar trebui să țină cont și de teoriile privind „educația nouă”.rcetările

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!