QUO VADIS?

Despre o anume demonstrație

Ștefan MUNTEANU

în istoria culturii universale găsim o multitudine de gînditori năzdrăvani care, sfidînd limitele capacității umane de cunoaștere și înțelegere, s-au angajat să demonstreze fie existența, fie inexistența lui Dumnezeu. între aceștia, un loc bine definit îl ocupă filosoful olandez Baruch Spinoza (1632-1677), unul dintre principalii precursori ai gîndirii moderne. Spinoza a cunoscut bine filosofia Evului Mediu și a Renașterii, însă a fost influențat hotărîtor de F. Bacon, Th. Hobbes, dar mai ales de R. Descartes. Cu toate acestea, raționalismul lui Spinoza este o construcție originală. Spre deosebire de concepția dualistă a lui Descartes, el a avut o reprezentare monistă asupra lumii, exprimată prin conceptul metafizic de „Substanță”, sinonim conceptului de Divinitate. Spinoza considera că, în raport cu „Substanța” eternă și universală, atît creștinismul, cît și iudaismul, ar fi fenomene trecătoare. Astfel că, la vîrsta de 24 de ani, fiind considerat eretic, a fost exclus din comunitatea ebraică din Amsterdan. Textul sentinței de condamnare este foarte sever: „…excomunicăm, blestemăm și-l îndepărtăm pe Baruch d´Espinoza cu consimțământul lui Dumnezeu cel binecuvântat și al întregii comunități…; să fie blestemat ziua și noaptea; să fie blestemat când se culcă; să fie blestemat când se deșteaptă; să fie blestemat când iese din casă și când intră…”.
Este nevoit, în aceste condiții, să părăsească Amsterdamul, stabilindu-se la Haga, unde va redacta prima sa operă filosofică de amploare – „Tratatul cu privire la Dumnezeu, om și fericirea sa”, care cuprinde ideile principale ce vor fi dezvoltate în viitorul său sistem filosofic. A urmat „Tratatul teologico-politic”, publicat anonim în anul 1670. Celelalte lucrări, puține la număr, vor fi publicate postum. Este vorba de „Tratatul politic” și de „Tratatul despre îndreptarea intelectului”, lucrări rămase neterminate, precum și de „Etica”, cea mai importantă lucrare a lui Spinoza. „Etica”, începută în 1661, va fi încheiată în 1675 și va fi publicată în 1677, după moartea autorului. Lucrarea cuprinde cinci părți: 1) „Despre Dumnezeu”; 2) „Despre natura și originea sufletului”; 3) „Despre originea și natura afecțiunilor”; 4) „Despre servitutea umană sau forța afecțiunilor” și 5) „Despre puterea inteligenței sau despre libertatea umană”.
„Despre Dumnezeu”, prima parte a excelentei lucrării, este locul în care Spinoza, în manieră panteistă, rezolvă problema demonstrării geometrice și raționale a existenței lui Dumnezeu. Demonstrația este edificată deductiv, pe bază de definiții, axiome și teoreme. El pornește de la următoarea definiție: „Prin „Dumnezeu” înțeleg ființa absolut infinită, cu alte cuvinte, substanța care constă din infinite atribute, dintre care fiecare exprimă o esență eternă și infinită”. După care, în Teorema XV adaugă: „Tot ce există, există în Dumnezeu și nimic nu poate exista și nu poate fi conceput fără Dumnezeu”. Altfel spus, Dumnezeu nu trebuie conceput în afară de natură, ci confundîndu-se cu ea. Dumnezeu există în mod necesar, își este propria sa cauză; este existența unică, absolut infinită și perfectă. Deși are atribute infinite, Dumnezeu nu poate fi conceput de mintea omului decît prin surprinderea a două atribute esențiale, respectiv cel al gîndirii și cel al întinderii. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu poate fi cunoscut, întrucît este indiferent sub cîte aspecte îl cunoaștem, atîta timp cît fiecare atribut exprimă esența infinită a divinității.
Desigur că explicația panteistă spinozistă nu poate fi acceptată nici de doctrina religioasă, nici de cunoașterea științifică din zilele noastre. Ea își păstrează totuși actualitatea prin felul în care s-a constituit ca bază pentru o interesantă teorie morală, asupra căreia voi poposi în ocaziile viitoare.Despre o anume demonstrație

Ștefan MUNTEANU

în istoria c

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!