Quo vadis?

„Manifestul” lui Patapievici

Ștefan MUNTEANU

Primul număr al revistei „Idei în dialog”, cel din octombrie 2004, debutează cu textul „Manifest: calmul discuției, seninătatea valorilor”, semnat de creatorul acestei publicații, Horia Radu Patapievici, la scurt timp de la numirea sa în funcția de președinte al Institutului Cultural Român. Faptul în sine, acela de a anunța nașterea unei reviste printr-un proiect, este atît de normal încît a devenit o obișnuință. Elementele mai puțin obișnuite, în acest caz, vin de la ambițiile proiectului, în mare măsură justificate, dar și de la atitudinile autorului și ale anturajului său față de cultura română, uneori mai puțin inspirate. Cert este că premisele de la care pornește angajamentul sînt descoperite corect în realitatea culturală românească.
Despre H.-R. Patapievici am aflat prima oară prin anul 1995, stînd la televizor, atunci cînd urmăream „seratele” regretatului Iosif Sava. Am rămas impresionat de prestația sa intelectuală și mi-am propus să-i urmăresc evoluția. Așa am aflat, ulterior, că este născut la 18 martie 1957 și că este licențiat al Facultății de Fizică din cadrul Universității București. Am mai aflat că deja debutase editorial cu volumul de eseuri „Cerul văzut prin lentilă”, în care pune în discuție „românitatea”, sub toate aspectele, remarcîndu-se printr-o violență mai rar întîlnită. Spre exemplu, în eseul „Lapsul și colapsul esenței”, el scrie: „Dincolo de certitudinea care străbate, ca un frison epilectic, creierele românilor de azi exprimă, cu un tragic care mie îmi taie respirația, surparea oricărui reazem în trecutul nostru metafizic convențional”. Dar dincolo de toate discuțiile iscate în jurul acestei cărți, am reținut doar un avertisment formulat de George Pruteanu, în revista „Dilema” nr. 120, din 28 aprilie 1995, unde spune, în sens măgulitor, că H.-R. Patapievici se prezintă ca „un element periculos pentru liniștea noastră mentală”.
Nu știu dacă este periculos, dar nici nu cred că este o prezență fără mesaj. în mod cert este consecvent. Patetismul și excesul de luciditate îl caracterizează și atunci cînd își redactează manifestul amintit. Apelează la spusele altor cărturari români pentru a-și justifica atitudinea. Amintește de opinia lui Benjamin Fundoianu, cea din 1921, potrivit căreia cultura română este „o provincie a culturilor mari, ilustrând toate imperfecțiunile imitației și suferind de toate lipsurile faptului de a fi în permanență în urmă, mereu la remorca unui centru pe care nu îl poate ajunge, ci doar maimuțări”. Face trimitere și la poziția lui Eugen Ionescu, cel care în 1934 credea despre cultura română, folosind cuvintele de azi, că este fără scăpare „secănd-hand”. Reamintește și poziția lui Ioan Petru Culianu, care într-un text publicat în 1991 scria: „cultura română de azi nu există; în România postbelică nu s-a produs nimic important; este o cultură radical provincială, în care nu există o selecție a valorilor, nu se discută lucruri importante; este o cultură radical provincială, în care nu există o selecție a valorilor, nu se discută lucruri importante, iar nivelul discuțiilor ignoră dezbaterile la zi din alte părți ale lumii; este o cultură în care, dacă rămâi, ești automat un provincial, iar dacă i te smulgi, trebuie să o uiți cât mai curând, pentru că dacă nu o uiți rapid, rămâi marcat”.
Pe baza acestor opinii, formulate de gînditori și creatori care erau deja „smulși” din cultura română, H.-R. Patapievici, în textul manifestului, conchide: „substanțial vorbind, cultura română se zbate între două forme de servilism: servilismul unei sincronizări care ne anulează personalitatea și servilismul unei izolări care ne-o malformează; iar din punct de vedere funcțional cultura română oscilează între forme fără fond și fonduri fără formă”. ânțelegem de aici că „trecutul nostru metafizic” nu a fost niciodată „respirat” de fizicianul care, în 1999, a devenit și doctor în filozofie. Drept dovadă, iată ce scria în „România liberă” din 15 ianuarie 2000: „steaua lui Eminescu a apus”. De ce? Din următoarele motive: 1) „Ca poet național, el nu mai poate supraviețui, deoarece noi ieșim din zodia naționalului”; 2) „Profund el nu mai poate fi considerat deoarece categoria profundului, nefiind postmodernă, nu mai are curs”; 3) „Interesant el nu mai este, deoarece tot ce e interesant în Eminescu e pur german, iar azi nu se mai consideră interesant decât ce vine din zona anglo-saxonă, care e contrariul germanității”.
Desigur că nu este nici o nenorocire dacă, la un moment dat, un fizician nu l-a studiat pe Eminescu. Nu este mare nenorocire nici chiar dacă fizicianul respectiv se crede îndreptățit să producă judecăți de valoare prin care să denigreze filonul spiritualității românești, așa cum este ea. însă o asemenea atitudine, venită din partea unui autor de manifeste, ridică mari semne de întrebare. Așadar, care este rațiunea manifestului? Să pornim de la opinia lui Mircea Mihăieș („România literară”, nr. 43, 3-9 noiembrie 2004): „Manifestul” lui Patapievici e una dintre cele mai tăioase declarații anti-amatorism, anti-provincialism de gîndire, anti-segregație estetică, anti-intoleranță, anti-izolaționism, anti-rea-credință, anti-gregarism, anti-nombrilism scrise în România. Deplîngînd inexistența unei culturi publice de înaltă ținută, autorul coboară la rădăcina lucrurilor: drama ar proveni din felul în care este înțeleasă la noi cultura și ideea de cultură, un spațiu „în care se bîrfește sau se hohotește, dar în care se ascultă puțin, se înțelege și mai puțin și în care sunetul calm al discuției se aude rar””.
ânțeleg, fără mare dificultate, că pînă la H.-R. Patapievici românii înțelegeau greșit ideea de cultură. Și că o asemenea situație nu mai putea fi tolerată; revoluția trebuia făcută cu orice preț. Soluția consta în înlocuirea modelului cultural existent, respectiv „modelul culturii stratificate”, adică al specialităților care nu comunică între ele, cu „modelul culturii-roată”, în care „culturile speciale se desprind din cultura comună așa cum se desprind spițele din butucul roții. Culturile speciale comunică între ele atât prin cultura comună, cât și prin domeniile interdisciplinare, care se dispun între extremitățile spițelor contigue, pe circumferința care le unește pe toate. Fără cultură comună, culturile specializate își pierd și umanitatea și inteligibilitatea; fără culturi speciale, cultura comună își pierde substanța: devine apă chioară și nu mai e de nici un folos. Buna rînduială a culturii publice, în modelul culturii-roată, ține de vigoarea butucului culturii comune, de tăria și multitudinea spițelor culturilor speciale, dar și de rezistența culturilor interdisciplinare, care se dispun pe talpa roții”.
Pentru ca această revoluție să fie pornită trebuie un manifest, care să lanseze urgent o nouă revistă. „Urgența de a exista a revistei noastre este blocajul de comunicare din cultura română. Rațiunea ei de a fi este speranța că acest blocaj poate fi depășit printr-un efort de construcție, de auto-depășire și de obiectivare”
Cred că cititorii au înțeles că nu vreau să critic inițiativa, ori proiectul. Sînt chiar convins că revista „Idei în dialog” este o prezență de primă mînă în publicistica românească. însă mă interesează să aflu cîtă utopie conține „manifestul”. De aceea, acum, cînd au trecut doi ani de la lansare, mă angajez să reiau numă cu număr, în speranța că mă voi lămuri. Promit să vă țin la curent.
ează; iar din punct de vedere funcțional cultura română oscilează între forme fără fond și fondu

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!