Realități nefardate

Lacrimi în „Valea Plîngerii”

Eugen VERMAN

M-am întîlnit, zilele trecute, cu domnul Emanoil Jugănaru, din Burdusaci, comuna Răchitoasa. Mai întîi să vă spun că Burdusacii sînt un sat mare, așezat pe Valea Zeletinului, pînă prin ’68 fostă comună, un sat cunoscut mai ales datorită savantului – filosof, sociolog, publicist – Ștefan Zeletin. E un sat mare, cu circa două mii de locuitori, unde am fost de nenumărate ori și unde am stat de vorbă cu oameni deosebiți, liniștiți, cuminți, cu o anume filosofie de viață generată de locurile pe care s-au statornicit stră-străbunii lor. Căci această zonă a județului Bacău, cunoscută și sub un dezolant renume – „Valea Plângerii” -, este, în mare parte, aridă, cu pămînturi slabe, agricultura fiind sortită ineficienței, sub pragul asigurării subzistenței multor oameni. Trăitor în acest sat, domnul Emanoil Jugănaru a fost, peste patru decenii, contabil în cooperație, de unde a ieșit și la pensie cu vreo cinci ani în urmă. M-am bucurat cînd l-am văzut, nu-l mai întîlnisem de mulți ani, într-un timp venea mai des la Bacău, dar acum vine din ce în ce mai rar, doar pentru vreo vizită medicală, sau la sora sa, doamna Coca Jugănaru. Ce mai e pe la Burdusaci?, a fost întrebarea mea, după ce ne-am strîns, cu plăcere, mîna; ce să fie, nu-i bine de loc, a venit răspunsul la care, într-un fel, mă așteptam. Căci, cu vreo zece ani în urmă, fiind în Burdusaci, în documentare, mi-am zis să trec și pe la școală – instituție la mare cinste aici, unde există, permanent, un autentic muzeu închinat lui Ștefan Zeletin și unde am găsit multă ordine, curățenie, un corp didactic devotat locului – am stat de vorbă cu cel mai bun elev din clasa a opta – o fată -, care m-a impresionat foarte mult, avea o judecată clară a lucrurilor, ea mi-a dat, atunci, de înțeles că părinții ei și foarte multă lume din sat trăiesc greu, sărăcia își face tot mai mult loc și, din această cauză, șansele de a învăța mai departe sînt minime. Nu știu ce o mai fi făcînd eroina articolului meu de atunci, dar acum ceea ce mi-a spus domnul Emanoil Jugănaru – om cu multă experiență de viață, judecat, ponderat în aprecieri – mi-a întărit convingerea pe care o am față de ceea ce există prin satele noastre. Adică, lipsa oricărei perspective cît de cît optimiste, o stare de apatie care tinde să se generalizeze în fața greutăților, mai ales financiare, care dezarmează, care anihilează elanul, inițiativa. „Domnule – cîțiva ani am muncit pămîntul pe care-l am, adică vreo trei hectare. Statul acorda subvenții de vreo trei milioane, pe hectar, bani care ajungeau pentru arat și semănat. Dar, de vreo doi ani, de cînd nu se mai dau banii ăștia, nu mai avem cu ce lucra pămîntul. Eu mai cultiv vreo jumătate de hectar… Și, rețineți, am oleacă de pensie… Am dat veste prin sat că restul de două hectare și jumătate le dau degeaba, numai să le munceasă cineva… Să nu zîmbiți, am întîlnit, însă, o mulțime de oameni din sat care vor să procedeze tot așa! Dar nimeni nu ia pămîntul nici de pomană, pentru că nu-s bani de lucrat… Acum s-a ajuns să coste cinci milioane de lei vechi înființarea unui hectar cu porumb sau cu grîu sau cu altă cultură… De unde să avem noi atîția bani?! Cît vezi cu ochii, numai pămînt lăsat pîrloagă, plin de buruieni. Eu sînt contabil de meserie și vă spun că nici jumătate din bani nu-i scoți cu recolta. Iar la noi pămîntul rămîne baza traiului. Să vedeți, iarna, oameni care vin prin vecini pentru a împrumuta un castron cu fasole pentru pus în oală, sau mălai! Asta-i adevărata situație din sat…”.
Adevăruri grele, care dor. Mă gîndesc la copiii aceia care merg la școală flămînzi și știu ce înseamnă asta, am fost și eu în pielea lor… Mă gîndesc la oamenii aceia care-și pun nădejdea în politicieni, în promisiunile lor, au fost ei, oare, cei de sus, la ei – mă gîndesc, au fost să stea de vorbă cu acei oameni, să afle lucruri aproape incredibile despre viața lor, să aducă în parlament exemple concrete, nu palavrageli politicianiste…?
Da, am stat de vorbă îndelung cu vechea mea cunoștință, domnul Emanoil Jugănaru, trăitor într-un sat de pe valea Zeletinului și, din nefericire, mi-am întărit convingerea că „Valea Plângerii” e o realitate tot mai crudă… mii de locuitori, unde am fost de nenumărate ori și unde am stat de

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!