Recurs la istorie

Civilizațiile autohtone

* Adevăruri istorice despre trecutul maghiarilor:
înaintea acestora și a secuilor au fost traco-dacii, apoi daco-romanii, iar după aceștia – românii

Orice falsificator al istoriei românilor trebuie să știe că spațiul geografic românesc a fost populat continuu de oameni de aproape două milioane de ani. Descoperirile arheologice făcute la Găuceanu – Bugiulești, comuna Tetoiu – județul Vîlcea, sînt greu de combătut chiar și de către cei mai înverșunați dușmani ai continuității societății omenești pe acest spațiu geografic românesc al Europei. După sosirea indo-europenilor, către finele mileniului al III-lea î.Hr., populația acestui teritoriu a început să se constituie într-o grupare etnică aparte, de sine stătătoare, datorită conviețuirii îndelungate, comunicării între oamenii locului prin cuvinte înțelese și rostite de toți acești indivizi, formării unor practici și convingeri religioase, conștiinței apartenenței la o singură comunitate omenească, numită de istorici, ceva mai tîrziu, neamul tracilor. Din acest grup etnic s-au desprins dacii, care au populat Panonia și Dacia – de la cursul mijlociu al Dunării și pînă aproape de Boristene (Nipru). în părțile nordice și vestice aceștia s-au extins către Tatra și Vistula, iar la sud pînă aproape de mările Egee și Ionică. Munții Haemus (Balcani) și fluviul Dunărea constituiau punți de legătură între oamenii comunităților în cauză.
Victoriile lui Burebista asupra celților din Panonia au provocat ecouri internaționale și au determinat reacții neamicale din partea lui Caesar. Primul împărat roman, Octavian August, a fost victorios asupra dacilor din Panonia. Victoriile imperiale au dus la extinderea hotarelor provinciei romane Illyria „pînă la malul Dunării” și la consolidarea stăpînirii romane în zonă. Băile romane, descoperite și descrise de Marsigli pe insula Dunării, după 1686, stau mărturie puternică în această privință. Acolo a început romanizarea dacilor și a resturilor celților. Onomastica Gal și Gall nu este maghiară, ci daco-celtică, fapt ce demonstrează continuitatea autohtonilor pe spațiul georgrafic respectiv. Expansiunea romană în zonele de la Dunăre și Marea Neagră a avut loc între anii 146 î.Hr. și 106 d.Hr. Aceasta a durat peste două secole și jumătate. Stăpînirea romană asupra Daciei Intercarpatice s-a exercitat peste 165 de ani. în Moesia și Dacia sud-carpatică, aceasta a avut o durată îndelungată, iar procesul romanizării a fost consolidat și extins.
în toată perioada premergătoare expansiunii romane, a stăpînirii imperiale, a celei de formare a poporului român și a exercitării influenței bizantine, zonele de la izvoarele Oltului și Mureșului, cursul superior al acestora, văile Târnavelor, Trotușului, Oituzului, Buzăului n-au fost unele nelocuite de către daci, daco-romani și români. Regiunile în cauză au fost intens populate. Dovezi concludente în această privință stau: tezaurele monetare de la Șieu-Odorhei, județul Bistrița-Năsăud, cetatea dacică de la Covasna, cetatea romană de la Angustia – Brețcu, întăriturile militare de la Cipău – județul Mureș, Murgeni și Porumbenii Mici – județul Harghita, iar civilizațiile succesive autohtone de la: Sântana de Mureș, Cerniakov, Bratei, Dridu, au lăsat puternice amprente asupra românilor care populau zonele respective. Aceștia cunoșteau și practicau scrierea runică.
Așadar: o populație „fără cultură” și „lipsită de civilizație” a ajuns, la finele secolului al IX-lea, în Europa Centrală și a ocupat părți din patria română.
Populația românească trăitoare pe întinsul Panoniei a suportat consecințele invaziei hunilor, gepizilor, avarilor, trecerii slavilor către Serbia, Croația, Slovenia, Bosnia, cuceririi francilor. Conducătorul francilor, în anul 796 a cucerit și distrus organizarea avarilor. Suidas, și mai ales Nestor, au susținut distrugerea totală a triburilor avarilor. Românii au rezistat tuturor vicisitudinilor create de năvălitori. Documentele Vaticane, precum și cercetările făcute de iostoricul Vasile Pârvan și alții au confirmat situația reală – aceea a continuității și propășirii românilor pe teritoriile strămoșești. între anii 886-959 maghiarii au fost cunoscuți și descriși de către împărații constantinopolitani Leon Filosoful și Constantin Porfirogenetul. Aceștia au relatat despre înfrîngerile suferite de maghiari din partea pecenegilor. Acesta a fost motivul strămutărilor către vest, al stabilirii temporare la nordul mării Negre și la vărsarea Nistrului. Amestecul conducătorilor acestora în conflictul bulgaro-bizantin a avut drept urmare pacea bizantino-bulgară, alianța pecenego-bulgară, antrenarea românilor în lupta împotriva jefuitorilor maghiari. Atacarea taberei maghiarilor în timpul în care oastea lor era plecată în nord-vest pentru a-i ajuta pe germani și a-i jefui pe autohtoni a avut consecințe dezastruoase pentru cei care-i îngrozeau pe europeni prin cruzimile lor. La revenirea luptătorilor, aceștia n-au mai găsit nimic din ceea ce lăsaseră la plecare. Singurul lucru pe care l-au mai făcut a fost să-i plîngă pe cei dispăruți, după care au plecat spre nord-vestul cunoscut și au trecut, prin pasul Verecke, în zona de la izvoarele Tisei, unde au fost bine primiți de către românii și slavii milostivi.
Descoperirile arheologice au evidențiat viețuirea maghiarilor, în epoca respectivă, în zona arătată, nu în Moldova și în Transilvania. Faptul demonstrează că acei istorici care susțin ipoteza formării „Regatului maghiar medieval… în Bazinul Carpatic” sînt falsificatori ai trecutului național al românilor, negîndu-le acestora dreptul de a trăi civilizat, normal și pașnic pe pămîntul strămoșesc.
Documentele referitoare la mănăstirea Sf. Martin, păstrate în arhivele secrete ale Vaticanului, infirmă „inventivitatea” unor slujitori ai cultului catolic, cronicari și pseudo-istorici maghiari. Anonymus Belae Regis, Simon Keza, Thurocz și alți cronicari au descris fapte și evenimente veridice despre sosirea puținilor maghiari pe teritoriul populat de români și slavi, fără să pomenească cîtuși de puțin despre secui, și au relatat pe larg asupra luptelor crîncene și cruzimilor îngrozitoare săvîrșite de năvălitori împotriva harnicilor și pașnicilor români, locuitori ai Panoniei și ai întregului spațiu geografic mărginit de Tisa – Nistru, Carpații Păduroși, marea Neagră, cursul mijlociu și inferior al Dunării. Mai mult încă, românii erau organizați politic, religios, militar, economic, juridic, aveau formele lor de manifestare culturală. Maghiarii, agresivi și jefuitori, distrugători și lipsiți de conștiința dreptății, au întîmpinat rezistența oștirilor conduse de Menumorut, Gelu, Vlad, Keon, Ahtum și multor altor viteji români neconsemnați în documentele și cronicile acelor vremuri de restriște. Rohonczi Codex a prezentat eroica luptă a locuitorilor Daciei, condusă de Vlad timp de aproape o jumătate de secol, pentru apărarea graniței de pe Tisa a statului românilor, care trăiau încă într-un număr mare și dincolo de cursul acestei ape. Ei erau urmașii dacilor lui Burebista, romanizați începînd cu perioada conducerii lui Octavian Augustus.
Orice om de bun simț rămîne surprins de cinismul exprimat prin cuvintele lui Paul Lendvai: „Nu i se poate reproșa națiunii maghiare că prin cucerirea acestui ținut ar fi lezat vreo naționalitate viabilă sau niscaiva drepturi statale… și numai a deranjat cultura” din zonele cucerite. Aprecierea lui Frantz Von Loher: „un popor fără cultură” a produs și „a ascuns dezolare și pustietate în istoria sa milenară”, este corectă și a prezentat numai adevărul. (Prof.dr. Dumitru ZAHARIA)erit și distrus organizarea avarilor. Suidas, și mai

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!