RECURS LA ISTORIE

Eternul uman

Corneliu CRISTEA

Despre ilustrul domnitor al Moldovei – Ștefan cel Mare (urcat pe tron în anul de grație 1457 și urcător la ceruri la 1504), cronicarul ne spune „…că încă după moartea lui până astăzi îi zic «sveti» (Sfîntul) Ștefan Vodă”, lirica i-a potrivit comparații superlative pentru faptele de arme și credință: „Ștefan, Ștefan, Domn cel Mare,/ Seamăn pe lume nu are,/ Decât numai mândrul soare…”, deopotrivă pentru jalea drumului de pe urmă de la Suceava la Putna: „…Plânge dealul, plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Și poporu-n hohot plânge./ Cui ne lași pe noi, străpâne?”. în anii 1871 și 1904, prin organizarea unor mari patrioți au avut loc ample manifestări cultural-teologice naționale în care s-a evocat cel cu viața în care ne-a iubit cu permanenta căutare a lui Dumnezeu și slujindu-L, „cea mai frumoasă icoană a românilor” (Nicolae Iorga), figura cea mai respectabilă din istoria lor.
Muzeul mănăstirii Putna, cu bogăția și forța lui de iradiere, întîmpină pe cei care-i trec pragul cu un impunător bust al voievodului Ștefan, lucrare a sculptorului Oscar Han (1891 – 1976), artist-cetățean de o mare modestie și severitate care, ca mulți alții, a considerat că fiecare bloc de material conține o operă, iar sculptorul nu face altceva decît să o elibereze din strînsoarea așchiilor. Preocupat de redarea figurilor ilustre ale trecutului nostru cu care ne mîndrim și care prin faptele lor au format destinele și sentimentele românilor, sculptorul a simțit pentru voievodul Ștefan o adevărată seducție; încă din anul 1936 se interesa de opere (în picioare, călare, bust) care să evidențieze însușirile specifice. Artistul monumentalist, cu portretistica lui bogată, interesat de plasarea lucrărilor lui în lumina mare a piețelor publice sau în aceea mai atenuată a vestibulelor marilor instituții, a îmbogățit muzeul putnean cu bustul voievodului Ștefan, realizat în ghips patinat, în anul 1957, loc de unde exercită asupra privitorului o adevărată vrajă, explicîndu-se că chipul omenesc este purtător al emoțiilor și sentimentelor încercate prin care se surprinde eternul uman.
Aducînd scara veșniciei la cîteva clipe, pentru cine știe să vadă și să asculte istoria Măriei sale, chipul din locu-i de onoare trimite la o mare conștiință a literaturii noastre, autorul unei trilogii „cu imagini curate și luminoase rechemate din trecutul eroic”, avînd în frunte drama istorică „Apus de soare”, metafora din titlu făcînd referire la cel întîiul în ceata voievozilor neamului, care uimește pe toată întinderea operei, în special pentru cuvîntul din urmă ca spovedanie divinității și testamentul posterității: „…C-am cercat să unesc Apusul, într-un gând… Văzând că rămâi cu făgăduielile, am căutat să unesc Răsăritul… învoieli cu peceți-n calapoade, iscălituri fudule… Doamne, tu singur știi ce-a fost pe inima mea, că-n tine am crezut… Doamne, osândește-mă după păcatele mele ci nu mă osândi de pacea cu turcii spre mântuirea sărmanului meu popor… Țineți minte cuvintele lui Ștefan că v-a fost baci până la adânci bătrânețe… că Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea și nu e a voastră, ci a urmașilor voștri ș-a urmașilor urmașilor voștri în veacul vecilor…”. (Va urma).rămâi cu făgăduielile, am căutat

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!