Recurs la istorie

Deformarea adevărului

* Tragedii ale românilor

în anul 1784 împăratul Iosif al II-lea – cel care în 1783 realizase „sfărîmarea vechii alcătuiri, pe nații” a locuitorilor din Transilvania – a consemnat: „…dacă limba cea mai răspîndită în Ungaria și Transilvania ar fi cea maghiară, atunci aceasta s-ar putea întrebuința cu folos în rezolvarea treburilor publice. Insă limba maghiară nu o vorbește decît cea mai mică parte a populației, căci cele mai răspîndite limbi sunt: germana, româna și slava”.
Este clar că împăratul păstra în memorie datele circumscripției asupra populației din Ungaria, întocmită de autoritățile imperiale în cursul anului 1772 și în care a fost scrisă precizarea că „Transilvania, Slovenia, Croația și Provincia Timișoara n-au fost cuprinse, deoarece aceștia aveau guverne proprii și nu erau dependente de Ungaria”. Noi am găsit exemplarul acestui document la Biblioteca Națională Napoli, l-am cercetat și l-am microfilmat pentru Arhivele Naționale ale României. Documentul preciza că Ungaria cuprindea atunci 8 744 așezări, din care 8 242 erau sate, iar 501- orașe și locuri întărite. Populația românească era răspîndită în 24 de comitate, din cele 44 existente. Datele recensămîntului arată organizarea a 1 274 de parohii ortodoxe și greco-catolice – ultima religie inventată de împăratul Leopold I și Sfîntul Scaun pentru amăgirea românilor și atragerea lor la catolicism prin intermediul greco-catolicismului. Limba română ocupa locul al IV-lea, după maghiară, folosită în 3 623 de așezări, limbile slave – 2 629, rutena, iar româna în 671 de așezări. Situația a fost întocmită după aproape un secol de cumplită asuprire a românilor și a bisericii lor, considerată tolerată. Un raport al cardinalului Garampi – nunțiul apostolic la Viena, elaborat în anul 1776, a precizat că în Ungaria acelei perioade funcționau: 1 991 parohii catolice, 1 274 erau ortodoxe și greco-catolice, 1 815 – calvine, iar restul erau lutherane. Sub raport religios, ortodocșii și greco-catolicii (români și ruteni) erau pe locul al doilea în Ungaria acelui timp. Rezultă clar că împăratul a fost sigur pe afirmația făcută, deoarece statisticile nu au scăpat de preocupările de falsificare. Oricît de mari ar fi fost inițiativele falsificatoare ale autorităților imperiale, realitatea a demonstrat o numeroasă populație românească pe întregul cuprins al Ungariei acelor timpuri și care astăzi nu mai există datorită unui intens proces de catolicizare și calvinizare, dublat de unul și mai teribil – de maghiarizare a oricărui român din acest spațiu, fenomen care se încearcă, chiar și în zilele noastre, cu românii catolici din Moldova, sub pretextul unei pretinse minorități etnice a ceangăilor, nume inventat la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, după anul 1780, de către un misionar din Delnița-Ciuc, trimis în Moldova de către episcopul Ignatius conte de Bathyanny și episcop catolic de Alba Iulia. Punctul de vedere exprimat de extremiștii maghiari a fost respins cu autoritate și cu demnitate de Sfîntul Scaun prin două breve elaborate sub conducerea Papei Pius al VI-lea adresate episcopului catolic de Alba Iulia și cardinalului primat al Ungariei.
Procedeele folosite de deznaționalizatorii românilor din Ungaria și Transilvania, de după 1780, nu se deosebesc aproape cu nimic de cele folosite de unii falsificatori ai istoriei românilor din zilele noastre. Semnificative din acest punct de vedere sînt lucrările – cuprinzătoare și răspînditoare de flagrante neadevăruri în privința trecutului și prezentului românilor din Moldova. Intre acestea: „Din Arini la Săbăoani” – realizată de Fundația Culturală Siret-Roman – 2004, precum și „Ceangăii din Moldova” – autor Ferenc Pozsony – publicată de Asociația Etnografică Kriza Janos, Cluj – 2002.
Documente deosebit de valoroase, întocmite de generali, politicieni austrieci și otomani, păstrate la Biblioteca Universitaria Bologna conving asupra prezenței unei populații numeroase românești în Croația, Slovenia, Voivodina, care trăia pe zona de frontieră otomano-austriacă după fixarea granițelor în conformitate cu prevederile Tratatului de pace de la Carlowitz. Toți acești români au fost obligați să-și strămute domiciliul din așezările străvechi în interiorul Ungariei conform planurilor elaborate de contele Marsigli. Ajunse astfel în Ungaria, toate acele sute de mii de români au fost supuse catolicizării și maghiarizării.
După strămutarea forțată a românilor din zona nord-balcanică s-au găsit iezuiți de talia lui Samuel Timon care au pus bazele teoriei formării poporului român în spațiul geografic sudic și sud-vestic balcanico-dunărean, de unde – prin violență, dar și pe cale pașnică – s-ar fi deplasat spre nordul Dunării și ar fi ocupat posesiunile regatului apostolic al Ungariei. O asemenea idee a fost preluată și dezvoltată de savanți celebri în nerespectarea adevărului istoric, de talia lui Roessler și a discipolilor săi în neadevăr.
Paralel cu asemenea teorii neștiințifice a fost promovată activitatea de schimbare a numelui de român. Populației românești din Ungaria i s-a atribuit falsul nume de cun, ungur, grec; celei din croația – „natio-clementina”, celor din nordul Moldovei i s-a atribuit etnia de bucovineni, celor din Transilvania – atrași la catolicism, li s-a spus greco-catolici, iar românilor catolici din Moldova și unele zone din sudul Transilvaniei li s-a atribuit porecla de „ceangăi”, termen inexplicabil pentru inventatori și urmașii lor, dar cărora li se atribuie calitatea de a fi o minoritate etnică fără antecedenți, limbă, cultură, spațiu geografic bine conturat și justificat. (Va urma). (prof. dr. Dumitru Zaharia)precizat că în Ungaria acelei perioade funcționau: 1 991 parohii catolice, 1 274 erau ortodoxe și

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!