Recurs la istorie

Deformarea adevărului (II)

O atenție deosebită a început să li se acorde de către maghiarii șovini românilor din secuime. Și în privința secuilor istoriografia maghiară – în ciuda unor eforturi deosebit de mari, n-a reușit să lămurească originea lor. Aceștia au fost consemnați în documente ca luptători, nu ca etnie, fiind recrutați și înrolați în armata regalo-papală pentru suprimarea rezistenței populației româno-slave din Panonia, cotropirea Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului prin săvîrșirea unor crime oribile. O stăpînire efectivă maghiară asupra vastului teritoriu panonico-transilvan nu s-a putut exercita decît cu ajutorul efectiv al pontifului Romei prin recunoașterea de către regele Ștefan I ca suveran, care i-a pus la dispoziție oamenii ordinelor călugărești, cetele de secui și pe coloniștii germani, care au fost așezați în zonele de frontieră pentru paza hotarelor la care ajunsese prin expansiunea papalo-regală la începutul secolului al XIII-lea. Secuii – ridicați la rangul de nobili, au fost așezați la granița răsăriteană a Transilvaniei, zonă invadată de mongoli, care au zdruncinat întreaga stăpînire maghiară în Transilvania și Panonia. Regele arpadian a fugit din fața năvălitorilor din anul 1241 și nu a revenit decît după trecerea pericolului. După trecerea valului mongol, expansiunea papalo-maghiară a fost reluată și consolidată treptat asupra Panoniei și celorlalte teritorii populate de români, slavi, germani.
In noile condiții a existat o coabitare româno-secuiască în zonele de la izvoarele Mureșului și Oltului, văile formate de cursurile superioare ale celor două rîuri și afluenții acestora. Apariția misionarilor catolici în zonă a avut ca efect catolicizarea și maghiarizarea românilor. Nobilii secui și tîrgoveții bogați, în perioada de după prăbușirea regatului apostolic – mijlocul secolului al XVI-lea – au îmbrățișat reforma calvină și lutherană. Mulți dintre românii ortodocși au fost convertiți la catolicism și supuși unui intens proces de maghiarizare. Fenomenul s-a desfășurat concomitent și asupra secuilor. In noile condiții, coabitarea româno-secuiască a fost înlocuită cu rivalitate și lupte violente ortodoxo-calvino-catolice. Biserica ortodoxă a românilor a fost proclamată ca una”tolerată”. în asemenea condiții de lupte teribile interne și ale marelui război otomano-austriac, de invazii și jafuri tătărăști, populația Transilvaniei estice a suferit în modul cel mai real și a fost împuținată. In timpurile tulburi misionarul catolic Cazimir Domokos – autoproclamat episcop al unui oraș din Grecia, dar care funcționa în zonele estice ale Transilvaniei, a întocmit mai multe rapoarte asupra „diocezei” sale, în care a descris viața celor aproximativ 7 000 de credincioși catolici existenți în toată Transilvania, Maramureș, Crișana, care conviețuiau cu românii ortodocși din zonele respective, sau chiar cu cei atrași la ritul calvin. Ortodocșii – în perioada premergătoare anului 1700 formau majoritatea unei populații din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș, Voivodina. Cei mai mulți dintre ei erau români – urmași ai dacilor romanizați, autohtoni pe întreg spațiul locuit.
După instaurarea stăpînirii austriece în Ungaria și Transilvania evoluția religioasă a fost în favoarea catolicismului. Românii din teritoriile cotropite au fost supuși triplului proces de catolicizare, greco-catolicizare și maghiarizare. Cu toate acestea, numărul lor era încă mare. Ei formau majoritatea populației nu numai în Transilvania, dar și în alte provincii cucerite și anexate coroanei Habsburgilor. Contele Marsigli, înaintat la gradul de general al armatei austriece a scris împăratului Leopold, imediat după 1700, că românii formau majoritatea locuitorilor din teritoriile ocupate de la otomani după pacea încheiată cu aceștia la începutul anului 1699.
în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea a fost creată o întreagă literatură istorică, juridică, geografică prin care a fost cultivat și răspîndit adevărul asupra răspîndirii românilor în părțile Tisei și Panoniei. Lexiconul de la Buda, tipărit la 1733, a arătat în Maramureș 50 de localități românești și 5 româno-maghiare; în Bihor – 338 de localități românești, 147 maghiare; Arad – 168 de localități românești și 11 maghiare; Cenad – 5, respectiv 4. Biserica ortodoxă era puternică în zonă, iar preoții românilor erau mari apărători ai credinței ortodoxe și ai limbii strămoșești. Cărțile necesare cultului ortodox erau procurate din Moldova și Țara Românească. Activitatea slujitorilor ortodocși se extindea pînă către Dunărea panonică, acolo unde cărturarul din Palermo, Petru Ransani – trimisul regelui Ferdinand de Aragon la curtea lui M
atei Corvnin, stabilea că pe Dunăre se afla hotarul despărțitor dintre neamul românilor și cel al maghiarilor. Impărăteasa Maria Tereza, cea care a hotărît demolarea bisericilor ortodoxe construite din piatră și cărămidă și incendierea celor construite din lemn, a interzis, în anul 1700, pătrunderea cărților de cult românești în Transilvania și Ungaria. Măsura a avut consecințe dramatice asupra conștiinței religioase și naționale a românilor din Panonia, Transilvania, Maramureș, Crișana, comitatele nord-estice ale Ungariei. Și Dicționarul geografic întocmit de Fenyes și publicat în 1851 a arătat multe așezări românești în Ungaria.
Coabitarea româno-secuiască este amintită și consemnată de diploma regală din anul 1256, cînd autoritatea supremă a statului a hotărît strîngerea dijmelor din părțile secuiești și românești (exporte Siculorum et Valachorum) în folosul bisericii catolice din Strigoniu. Semnificativă sub acest aspect este diploma eliberată de regele Ladislau în favoarea românilor din Vlăhița.
Documentele prezentate și multe altele demonstrează prezența românilor în spațiul geografic pe care s-au format ca neam: Peninsula Balcanică, Panonia, România zilelor noastre, Republica Moldova, fostul Bugeac, Transnistria, Galizia. De la est și vest, nord și sud, în secolulu al XIX-lea s-a intensificat procesul deznaționalizării românilor folosindu-se metodele și mijloacele cele mai barbare, agresiunea asupra conștiinței dublată de cea militară, politică, religioasă, culturală, dar și practicile de ținere a acestora în bezna ignoranței și a obscurantismului.
în perioada premergătoare izbucnirii celui de-al II-lea război mondial agresiunea asupra României era o amenințare dintre cele mai teribile. Aceasta s-a materializat prin cotropirile teritoriale cu nimic justificate sub raport juridic din partea sovietismului și horthysmului susținute de hitlerism și fascism.
prof. dr. Dumitru Zahariacare conviețuiau cu românii ortodocși din zonele respective, sau chiar cu cei atrași la ritul

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!