Refuzul de a accepta adevărul
La începutul acestui an, cercurile iredentiste maghiare din România au tulburat din nou apele istoriei prin prezentarea unui film documentar-artistic despre ceea ce, în epocă, s-a numit „Tratatul de la Trianon” și prin care statul maghiar de atunci s-a considerat profund lezat în interesele sale „legitime”. Care sînt adevărurile, probate de argumente, poate afla oricine este interesat de cunoașterea obiectivă a celor petrecute în urmă cu aproape nouă decenii. Se demonstrează, însă, că lucrurile sînt altfel percepute de etnicii maghiari, care au luat cu asalt sălile de spectacol din orașele transilvane pentru a-și „retrăi istoria”. Iată ce ne spune colaboratorul nostru, specialist în istorie, despre acest moment:
Filmul „Trianon” – o agresiune asupra conștiinței românilor
Intențiile mărturisite de către regizorul Koltay Gabor de a provoca „renegocierea drepturilor maghiarilor din România” prin difuzarea filmului în Transilvania constituie dovada cea mai clară de a folosi arta în scopul obținerii de drepturi politice pentru acea parte de populație care formează etnia maghiară din România.
în fapt, istoricii, diplomații, etnografii, geografii, artiștii, cineaștii și mai ales politicienii maghiari și maghiarizați, în modul cel mai conștient posibil dau uitării practicele inumane, de-a dreptul criminale, pe care le-au folosit regii Ungariei, fie ei arpadieni, angevini, împărați de origine austriacă, printre care și românul Matei Corvin, pentru distrugerea acestui neam format din vechi locuitori ai Panoniei, Croației, Sloveniei, Serbiei, Banatului, Crișanei, Maramureșului, Transilvaniei. Regii și nobilimea au folosit religia catolică, pe cea calvină, luterană și celelalte secte religioase în scopul atingerii țelului suprem – formarea regatului Ungaria Mare, realizarea statului unic maghiar populat de o singură națiune, cea maghiară. Pentru ducerea la îndeplinire a acestui deziderat au pus în practică cele mai inumane procedee economice, sociale, politice, militare, religioase, inclusiv crimele cele mai sălbatice, în scopul realizării împuținării sau chiar dispariției românilor de pe pămîntul strămoșesc, moștenit de aceștia de la bravii lor înaintași.
Orice „îndrăzneală” a românilor de a cere respectarea lor ca oameni a fost reprimată cu zeci de mii de ființe spînzurate, cu trageri pe roată, aruncarea în flăcări și în temnițe a celor considerați vinovați. Românii, în marea și permanenta lor luptă dusă împotriva agresorilor, cotropitorilor și asupritorilor maghiaro-austrieci, s-au străduit să se unească pentru a putea înfrunta teribila forță militară a războinicilor. De fiecare dată diplomația austro-maghiară a inventat cele mai perverse argumente pentru a împiedica chiar și speranța îndeplinirii unui astfel de ideal al românilor.
După încheierea lucrărilor Congresului de la Paris (30 martie 1856), Austria „s-a opus cît a putut” pentru ca prevederile respective să nu fie puse în aplicare. La 3 iulie 1856, Targioni a transmis la Napoli convingerea exprimată în capitala otomană că „este în afara oricărei îndoieli că populația Moldovei și a Valahiei, în unanimitate, va susține Unirea Principatelor”. La hotarul răsăritean al imperiului austriac se va forma „un alt Piemont, imens pericol”, care va provoca tulburări permanente, ceea ce va constitui un alt element al dizolvării statului anacronic austriac, mai ales că noua formațiune politică românească va fi susținută de transilvănenii și bucovinenii aflați sub crunta asuprire austro-maghiară, ca și de românii balcanici, terorizați de otomani, care erau conștienți că aparțineau aceleiași națiuni, practicau același cult religios, vorbeau aceeași limbă, aveau conștiința lor națională.
în ciuda groaznicelor persecuții și torturi la care au fost supuși românii din spațiile geografice cotropite de inamici pînă în 1918, ei nu și-au pierdut demnitatea și conștiința națională. Românii, indiferent de locul pe care s-au aflat, de condițiile în care au trăit, au luptat cu toată voința și putința lor pentru înlăturarea nedreptăților multiseculare îndurate. Participarea reprezentanților acestora la Congresul de la Roma (8 – 10 aprilie 1918), unde delegații națiunilor sugrumate de stăpînirea, exploatarea și asuprirea austro-maghiară au adoptat hotărîrea istorică pentru distrugerea statului austro-maghiar ca fiind unul care constituia cel mai groaznic impediment al progresului tuturor acestora.
Lansig a notat și a apreciat corect, după terminarea lucrărilor Congresului de la Roma, că „Austro-Ungaria trebuie să fie ștearsă de pe harta Europei, la fel și imperiul respectiv. Acesta trebuie să fie împărțit între națiunile care îl compun”. Președinte SUA a fost în deplin acord cu secretarul său de stat. La 4 octombrie 1918, atunci cînd guvernul austro-ungar a cerut armistițiul, președintele Wilson, pe baza celor 14 puncte a replicat că situația existentă în momentul formulării solicitării „era în mod radical schimbată”. Popoarele exploatate și asuprite începuseră marea și vertiginoasa lor luptă pentru cucerirea, autoproclamarea și recunoașterea libertății lor naționale. Prezența românilor la marile victorii obținute de armatele aliate la „del Piave”, recunoașterea contribuției lor la înfrîngerea inamicului ucigaș și sălbatec prin acordarea unui număr de peste 300 de decorații italiene și aliate, reprezintă dovada fermității unui neam întreg de a scăpa de amenințarea milenară a înrobirii și distrugerii sale prin violență și cruzime de către aristocrația maghiaro-austriacă.
Este, așadar, momentul să ne întrebăm din nou: în numele cărui drept internațional și național au săvîrșit maghiarii și românii maghiarizați prin catolicizare, calvinizare și deznaționalizați cu forța nenumăratele crime împotriva românilor, au cauzat atîtea pagube materiale și imense suferințe spirituale românilor ortodocși?
Urmașii grofilor, adică ai criminalilor, asupritorilor și exploatatorilor de odinioară nu respectă cîtuși de puțin hotărîrile adoptate de românii de pretutindeni în prima zi a lui decembrie 1918.
Această victorie românească a fost rezultatul marelui plebiscit național, al luptei de veacuri împotriva jugului robiei naționale pus de nobilii străini și românii înstrăinați și îndepărtați de neamul lor, față de care nu manifestau decît dispreț și scîrbă, deși trăiau și huzureau din truda acestuia. Pînă și arogantul calvin Tisza purtase cîndva nume românesc, pe care unul dintre strămoșii săi, constrîns sau din proprie inițiativă, l-a dat uitării, trecînd în rîndurile marilor dușmani ai neamului său. La fel au procedat și Banfy, precum și mulți alți nobili români, deveniți maghiari. (Va urma).
Prof.dr. Dumitru ZAHARIA6), Austria „s-a opus cît a putut” pentr
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.