Recurs la istorie

Trădarea – perfida armă

* Germanico Malaspina despre Mihai Viteazul la Șelimbăr

Memorabila bătălie desfășurată în ziua de 18/28 octombrie 1599 la Șelimbăr, lîngă Sibiu, a demonstrat tuturor contemporanilor și urmașilor geniul militar al marelui domn al Țării Românești. Asupra acestui moment din cariera militară și politică a valorosului conducător român Mihai Viteazul au fost scrise atunci, dar și la cîteva zile după eveniment, mai multe documente. Unele dintre acestea au fost copiate și se păstrează, în mai multe exemplare, în diverse arhive ale Europei. O soartă similară a cunoscut și raportul întocmit la Alba Iulia, în 14 noiembrie 1599, de către nunțiul apostolic Germanico Malaspina, episcop de San Severo, care s-a aflat pe cîmpul de luptă; el a fost martor ocular la desfășurarea evenimentului și a discutat cu Mihai Viteazul înainte și după obținerea strălucitei victorii împotriva cardinalului Andrei Bathory.
Originalul scrisorii lui Malaspina a fost descoperit și microfilmat prin activitatea desfășurată de subsemnatul în Arhivele Secrete ale Vaticanului, fondul Borghese, seria III, vol. 66B.f. 66-68; o copie a fost găsită în Arhivele Statului Florența, Mediceo, filza 4.469, nr.144.
Cu spiritul său de observație, Malaspina a reușit să rețină, atunci cînd s-a deplasat Bathory la Mihai Viteazul în scopul mărturisit „…să împiedice atîta vărsare de sînge creștin”, așezarea oștirilor rivale la o leghe depărtare de orașul Sibiu, că între taberele acestora era o distanță de o milă italiană.
După prezentarea așezării celor două armate, Malaspina a descris preocupările celor doi conducători, cardinalul Andrei Bathory și domnul Țării Românești Mihai Viteazul. Primul manifesta aroganță și dispreț, sfidare și încredere în victorie asupra rivalului, considerat „om de nimic” și „cîine”. Mihai Viteazul, calm și gînditor, luase măsurile necesare asigurării credinței românilor în secuime, cărora le acordase libertate după ce depusese jurămînt de credință față de el și fiul său. Oastea lui fusese așezată într-un „loc tare și amîna cu dibăcie o ciocnire, pentru a fi sigur de victorie”.
Primele confruntări s-au desfășurat în favoarea cardinalului, dar după aceea soarta acestora s-a modificat în favoarea voievodului român. După primele victorii românești cardinalul, prinț al Transilvaniei, a acceptat deplasarea lui Malaspina în tabăra adversă. Acesta s-a strecurat cu greu pe lîngă zidurile orașului și cu multă precauție s-a ferit de loviturile artileriei românului, care supraveghea și lovea tot ce se apropia de organizarea sa militară. Populația Sibiului nu-l susținea pe cardinal. în timpul călătoriei lui Malaspina, cardinalul cel mîndru a părăsit cîmpul de luptă însoțit de „o sută de călăreți”, îndreptîndu-se „spre secuime, cu gîndul și speranța de a putea îndupleca mulțimea de locuitori rămași acasă să se înarmeze și să-l urmeze”.
Oștirea dușmanului domnului român număra doar între 15.000-16.000 de soldați, în timp ce Mihai Bravul dispunea de 45.000-50.000 de oameni, din care 25.000 erau luptători de elită.
După intrarea în locul ocupat de oastea românului, Malaspina a fost rugat de voievod să întreprindă acțiunile necesare pentru evitarea vărsării de sînge. ânțelegerea dintre ei a fost ca a doua zi dimineața Malaspina să treacă pe la Mihai pentru a discuta asupra problemelor necesare evitării luptei. Pînă în zorii zilei Mihai a aflat de părăsirea oștirii sale de către cardinal și s-a prezentat imediat la Malaspina pentru a-i comunica noutatea. Mihai Voievod a comis greșeala de a avea prea mare încredere în interlocutorul său și i-a comunicat intenția de a trimite oșteni să-l prindă, iar acesta s-a „îngrijit să nu facă una ca asta”. Sub influența lui Malaspina, Mihai n-a luptat cu oastea cardinalului, cuprinsă de „debandadă”, deoarece se pregătise să o atace „prin surprindere”, tot sub influența episcopului.
Imediat după triumful politicii sale, Mihai s-a proclamat „guvernator și căpitan general al Maiestății Sale Imperiale în această provincie”.
Mihai a tratat cu sibienii, senatorii și nobilii, foști rivali, să depună jurămînt de credință, dar Malaspina a făcut tot ceea ce a putut ca formula de jurămînt să nu fie valabilă. Secuii au omorît cea mai mare parte a nobilimii și pe cei mai buni „ostași pe care-i avea această provincie”. Țăranii s-au răsculat și i-au fefuit pe nobili, fapt ce l-a supărat pe nunțiul apostolic.
Convocarea Dietei de către unificatorul Transilvaniei și al Țării Românești a fost zădărnicită de același episcop catolic. în timpul negocierilor cu nobilii, Malaspina a descoperit că el ține cu tot dinadinsul să fie stăpînul acestei „provincii”. Din acest moment, Malaspina a acționat pe lîngă Sfîntul Scaun și Curtea Imperială de la Viena ca Transilvania să nu rămînă în stăpînirea biruitorului de la Șelimbăr. El însuși a scris: „Eu fac tot ce pot, deși în mare taină, căci dacă s-ar descoperi mi-ar fi viața în mare primejdie, pentru ca cetățile să fie păstrate pentru Maiestatea Sa Imperială. Mă străduiesc apoi să se facă confirmarea alegerii episcopului, cea a colegiilor părinților iezuiți și a altor posturi catolice și m-am îngrijit să fie confirmați senatorii catolici în dregătoriile lor”.
Cuvintele scrise conving asupra adevăratei poziții adoptate de demnitarii catolici asupra marii lupte militare duse de poporul român pentru înfăptuirea unității sale naționale. Cauzele eșecurilor au fost intervenția cea mai perfidă a marilor state vecine și puternice.
Asasinarea eroului național al românilor, atunci cînd „neamul său avea cea mai mare nevoie de brațul lui înarmat”, a fost o crimă colectivă, austro-polono-otomană, de care Sfîntul Scaun n-a fost străin. (Prof.dr. Dumitru ZAHARIA)ecesare asigurării credinței

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!