Recurs la istorie

Tratament egal pentru întreaga obște

* Dreptul de proprietate al instituțiilor comunităților catolice din Moldova

Proprietățile instituțiilor comunităților catolice din Moldova s-au format și s-au dezvoltat pe măsura apariției și evoluției acestora. Fenomenul a avut loc în ultima perioadă a destrămării obștilor sătești românești, a progresului și consolidării celei individuale și feudale asupra pămîntului.
încă din secolele al XII-lea și al XIII-lea datează unele informații sumare asupra unor comunități catolice în Moldova, a înmormîntării unor misionari catolici omorîți în lumea slavă, transportați și înmormîntați pe teritoriul nordic al Moldovei. Faptul convinge asupra unor biserici și cimitire catolice, ca și a unor comunități statornice și organizate de acest fel.
Către sfîrșitul secolului al XIV-lea au fost construite bisericile de piatră și cărămidă din Tîrgul Siret, Săbăoani, Bacău și Tîrgul Trotuș. Acestea au fost construite pe terenurile atribuite de către domnii Țării Moldovei din ocoalele domnești ale tîrgurilor: Siret, Roman, Bacău, Tg.Trotuș. Dreptul de proprietate asupra terenului respectiv era însă limitat de către instituția domnească, așa cum era acordat și comunităților ortodoxe, care formau populația majoritară a așezărilor urbane de acest fel existente în cuprinsul Moldovei, comunități cărora li s-a atribuit calitatea de tîrgoveți. în lumea satelor, fie ele răzeșești sau dependente, acolo unde a fost cazul comunitățile ortodoxo-catolice au renunțat la acele părți din pămîntul obștesc necesare construirii bisericilor și caselor parohiale și organizării grădinilor necesare slujitorilor catolici.
în satele: Stănești – situat pe cursul Cașinului – și Pustiana, locuitorii de credință ortodoxă au oferit terenul de trebuință construirii bisericilor, caselor și celorlalte acareturi necesare slujitorilor catolici, atunci cînd necesitățile au impus așa ceva. Mai mulți dintre domnii ortodocși ai Moldovei au acordat sprijin material, politic și religios cultului catolic. Vornicul Vasile Alecsandri a donat bisericii catolice din Galați bunuri în valoare de 400 de țechini aur, ceea ce a reprezentat o contribuție substanțială. Mai mulți dintre domnii Moldovei, dar și membrii familiilor respective au făcut donații importante comunităților catolice moldovenești. Petru Mușat, îndemnat și sfătuit de mama sa, Margareta Mușata, a înzestrat ctitoria acesteia, biserica Sfîntul Ioan Botezătorul, din Siret, a călugărilor predicatori, cu venitul vămii din așezarea respectivă. Petru Șchiopul a fost cel ce a contribuit cu sume mari de bani la repararea mănăstirii care funcționa la Bacău înainte de anul 1400 (a fost menționată în breva papală din 15 aprilie 1400). Același domn a donat aceluiași local de închinat, în 14 ianuarie 1588, moșia și satul Trebeș, în care trăiau 50 de oameni de credință ortodoxă și catolică, mulți dintre ei rude cu cei din Trebeșul de Sus, au rămas pînă astăzi ortodocși. Pe moșia respectivă erau plantate vii, livezi, iar pe debitul reunit al Trebeșului, Bistriței, Negelului fusese construită o moară care aducea venituri mari călugărilor stătători la mănăstirea băcăuană. Acesta a adresat scrisori în limba română locuitorilor catolici din mai multe sate moldovenești, pe care i-a numit „unguri”, după modelul impus de regele Ștefan Bathory al Poloniei.
Enoriașii catolici ai parohiilor catolice românești din Moldova asigurau slujitorilor respectivi: casă, hrană, grădini, sume de bani, pomeni, dar aceștia, uneori, erau mari consumatori de bunuri; căsătoriți cu moldovence sau femei străine de neam, duceau o viață de concubinaj, aveau copii. Bernardinus Quirini, primul episcop stătător la Bacău, i-a găsit și descris în acest fel. Unii dintre acești slujitori erau avari și lacomi, orgolioși și violenți. Pentru satisfacerea apucăturilor proprii, asemenea călugări, indiferent de ordinul din care făceau parte: iezuit, franciscan reformat, franciscan minor conventual, de orice neam ar fi fost ei: polon, maghiar, german, bulgar, italian au recurs la înșelarea credincioșilor atunci cînd aceștia erau în situații critice. Maniera lor de lucru a fost cea a „testamentelor de donație” pentru unele suprafețe de vie la: Cotnari, Iași, Huși. Procedînd astfel, unii iezuiți au dobîndit pînă la „19 trupuri de vie” la Cotnari, case în Iași și Huși. Episcopul Rudzinski a arătat că iezuiții realizau de pe proprietățile dobîndite prin înșelăciune ceva mai mult de 10.000 florini aur anual. Deși locuitorii s-au jeluit mereu domnitorului moldav, practica înșelării și exploatării ignoranței credincioșilor a continuat, deoarece unii misionari s-au dovedit deosebit de lacomi, violenți și afemeiați, încît „…n-au respect nici pentru demnitatea umană și, mai ales, datoria de a respecta pe semenul său”.
Legea rurală din 1864, elaborată de oameni principiali, n-a făcut diferență între oamenii diferitelor culte religioase și a prevăzut condiții egale pentru instituțiile religioase ortodoxe și catolice existente atunci pe teritoriul României, deoarece hotărîrile internaționale privitoare la Unirea Principatelor Române n-au prevăzut diferențe naționale existente între credincioșii catolici și cei ortodocși trăitori în România acestei perioade. Episcopul de Stefano, conducătorul Vicariatului apostolic existent atunci ca instituție superioară a cultului catolic din România, a întocmit numeroase rapoarte către instituțiile superioare în care a scris despre românismul și latinitatea acestora. Instituțiile statului român, personalitățile politice, culturale și artistice românești au tratat problema în mod similar. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)ricilor, caselor și celorlalte acareturi necesare slujitorilor catolici, atunci cînd necesitățile au imp

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!