Erori au fost, erori sînt încă!…
* „Meșteșugurile țărănești practicate de catolicii moldoveni” (1)
De cîțiva ani buni comunitatea romano-catolică din zona județului Bacău face obiectul controversei între unguri și români în ceea ce privește originea ei, dialectul vorbit, cultura, tradițiile, obiceiurile, apartenența etnică; unii dintre inițiatorii acestor demersuri – fascinați de „mirajul maghiar” s-au „încurcat” în argumente, declarîndu-i pe ceangăi de-a dreptul unguri! Angajați într-o adevărată cursă a erorilor istoriei, etno-lingviști unguri au susținut și încă susțin că ceangăii sînt maghiari romanizați. Publicațiile de expresie maghiară care apar în țara noastră – „Kronika”, „Gazeta Ceangăilor din Moldova” etc. – abundă în ultima vreme de relatări privind originea străveche, „maghiară”, a acestei comunități catolice românești din Moldova, dar și de istorioare aparent nevinovate care își propun să inducă, mai ales în rîndul copiilor și tinerilor, ideea apartenenței lor etnice la alta decît la cea pe care o știu din strămoși. Mai mult, au loc frecvente acțiuni de manipulare și intoxicare a opiniei publice și a unor reprezentanți ai organismelor europene, promovate cu obstinență de redactorii acestor publicații cu aportul nemijlocit al liderilor Asociației Ceangăilor Maghiari din Moldova și Asociației „Sfîntul Ștefan-Pustiana” – Roca Silvia, Hegyeli Attila, Nistor Tinca, precum și multor altor persoane care insuflă permanent „dorul de neam maghiar”: Kallos Zoltan, Pozsony Ferencz și chiar etnograful ungur Halasz Peter, sens în care voi reitera încă odată – în mod argumentat și nu pe baza unor simple supoziții – originea românească a comunității catolice mult incriminate.
Străbătînd localitățile situate pe văile Siretului, Moldovei, Bistriței și a Trotușului întîlnești sate moldovenești tradiționale – cu o structură mai veche sau mai nouă a gospodăriilor – în funcție de așezarea lor în apropierea orașelor sau de izolarea acestora la mare distanță de calea ferată sau de drumurile principale de acces. Aceste sate sînt populate, din vremuri mai vechi sau mai noi, de locuitori ce aparțin, în marea lor majoritate, religiei creștine ortodoxe sau catolice. De multe veacuri, am spune că încă de la creștinarea lor, acești locuitori moldoveni își trag foloasele muncii lor din agricultură și din creșterea animalelor. Practicarea acestor ocupații a stat la baza vieții economice a satelor și a gospodăriilor care le compun și ne arată că avem de-a face cu o populație sedentară, așezată în sate ale căror atestări documentare sînt mai vechi decît întemeierea statului feudal Moldova. Locuitorii moldoveni ortodocși și catolici au avut, împreună, un rol important în consolidarea statului feudal, fiind principalii producători de bunuri, apărători ai moșiei strămoșești, ai granițelor statului Moldovei și a ființei naționale a acestuia.
Această colaborare s-a făcut fără deosebire de gruparea cultural-religioasă căreia îi aparțin acești locuitori. Participarea lor comună la hramurile bisericilor, înrudirea prin botez, cununii și căsătorii mixte sînt exemple concludente ale acestei lungi și pașnice conviețuiri. Doar sărbătorile Sf. Paște au loc după calendare diferite, ceea ce nu-i împiedică să petreacă ambele sărbători deopotrivă în calitate de gazde și de musafiri.
Un important domeniu al culturii populare este cel al meșteșugurilor, care s-au practicat și au evoluat în strînsă legătură cu agricultura, creșterea animalelor și schimburile de mărfuri. Meșteșugurile au apărut la sate ca o formă specifică a producției manuale bazată pe îndemînare și talent. în condițiile caracteristice modului de producție feudal, ale dominației economiei naturale, fiecare gospodărie producea pentru nevoile proprii unelte, îmbrăcăminte, hrană etc. Odată cu specializarea unora dintre membrii comunităților sătești într-un domeniu sau altul, cei care dovedeau iscusință, talent și aptitudini în practicarea meșteșugurilor au început să producă pentru întreaga colectivitate, indiferent dacă membrii acesteia erau catolici sau ortodocși. Această afirmație este sprijinită de cel puțin două argumente: în primul rînd, prin faptul că întîlnim în satele populate de catolici și de ortodocși același inventar gospodăresc, agricol, viticol, pentru creșterea animalelor și industria casnică produs de către meșteri moldoveni, indiferent de apartenența religioasă; cel de-al doilea argument îl constituie asemănarea uneltelor rezultate din practicarea acestor meșteșuguri din comunitățile sătești aflate de o parte și de alta a Carpaților Răsăriteni și de Curbură, avînd aceeași identitate din punct de vedere morfologic, ca forme și structură. Aceasta înseamnă că odată cu venirea în Moldova a populației catolice de peste munți oamenii au adus cu ei unelte și ustensile ale căror forme și structuri erau asemănătoare cu cele întîlnite aici. Astfel se explică faptul că marea majoritate a inventarului mai sus-menționat se întîlnește în gospodăriile sătenilor din așezările aflate de o parte și de alta a Carpaților Răsăriteni și de Curbură, precum și în colecțiile etnografice ale muzeelor din Tg. Mureș, Reghin, Sf. Gheorghe, Toplița, Bacău, Tg.Neamț, Piatra Neamț, Iași ș.a.
Practicate în cadrul gospodăriei, meșteșugurile țărănești au vechime milenară pe pămîntul românesc. Populațiile care s-au așezat vremelnic le-au influențat puțin prin practicile meseriilor pe care le cunoșteau, dar nu le-au schimbat. Localnicii au adoptat ceea ce au considerat că le este folositor în practicarea ocupațiilor de bază: agricultura și creșterea animalelor. Ungurii, la venirea și stabilirea lor în Transilvania și în Câmpia Tisei au găsit populația românească purtătoare a culturii arheologice de tip Dridu; ei și-au însușit inventarul agricol, gospodăresc, pastoral și meșteșugăresc existent la acea dată în comunitățile urbane și rurale pe care le-au cucerit. Acest bogat inventar de unelte și instrumentar a evoluat pe parcursul evului mediu, ca și în epoca modernă și pînă în contemporaneitate, fiind influențat de priceperea sașilor în acest domeniu și de contribuția rromilor.
Ne vom referi, în continuare, la cîteva meșteșuguri țărănești care au avut o pondere importantă în gospodăriile țărănești catolice și ortodoxe. în legătură cu practicarea meșteșugurilor, în jurul anului 1942 Iosif Petru Pal consemna: „înainte vreme catolicul nostru, ca tot românul, fugea de meserie și de comerț, azi însă se găsesc și printre ei fierari, lemnari, cojocari, croitori, ciubotari, ba chiar și mici comercianți” („Originea catolicilor din Moldova și franciscanii păstrătorii lor de veacuri, Săbăoani – Roman, 1942). (Va urma) (prof.dr. etnolog Dorinel ICHIM)și a ființei naționale a acestuia.
Această colaborare s-a făcut fără deosebire
Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!
Opinii & Comentarii Cititori
0Nu există încă opinii la acest articol.
Fii primul care comentează! Părerile argumentate și respectuoase contribuie la o dezbatere constructivă.