Recurs la istorie

Aliați de conjunctură

* Convenția de armistițiu din septembrie 1944 – act compromițător și culpabilizator; 62 de ani de la eveniment

Sînt, îndeobște, cunoscute împrejurările istorice care au alăturat România pactului tripartit „Berlin – Roma – Tokio” – stabilit încă de la 23 noiembrie 1940 și cele privitoare la participarea țării noastre la războiul antisovietic declanșat la 22 iunie 1941 de către Germania hitleristă de pe teritoriul patriei noastre. „Ordon: treceți Prutul!” – cu obiectiv eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord – a fost mesajul unui act îndreptățit în urma raptului produs în 28 – 29 iunie 1940. Trecerea Nistrului și participarea, în continuare, la război rămîne încă o problemă discutabilă în interpretarea comentatorilor și analiștilor istorici, politici și militari. Suferințele umane și pierderile materiale au fost enorme, iar dramatismul rezultatului final ne este, iarăși, cunoscut.
în climatul politic de după 23 august 1944, ca urmare a loviturii de stat produse România a fost pusă în rolul extrem de penibil – dar cu similitudini în istorie – de a se fi aliat adversarului și de a fi luptat împotriva fostului aliat. Pierderile și suferințele poporului român au continuat cu aceeași intensitate. Eforturile au fost cvasicunoscute și recunoscute, obținîndu-se eliberarea nordului Transilvaniei de sub regimul Ungariei horthyste răptuit prin odiosul „Diktat de la Viena” din 30 august 1940.
Comandamentul Suprem al Armatei Roșii a Uniunii Sovietice ordonase urmărirea inamicului pînă la înfrîngerea totală și capitularea Germaniei hitleriste. în același timp (2 aprilie 1944) guvernul sovietic – prin vocea comisarului de externe Viaceslav Mihailovici Molotov – declara că „…nu urmărește scopuri de cucerire a nici unei părți din teritoriuil românesc sau de schimbare a regimului social-politic existent în România, intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României fiind dictată de necesitatea militară și de continua rezistență opusă de trupele dușmane”. Dacă încercăm să coroborăm conținutul Declarației sovietice cu cel al telegramei ministrului rezident britanic la Cairo – lordul Moyne – către Foreign Office referitor la răspunsul dat, la 5 aprilie 1944, mareșalului Ion Antonescu de cele trei guverne aliate – sovietic, american și englez – privind posibilitatea de a fi acționat împotriva germanilor și încheierea armistițiului cu URSS, am avea temeiul să considerăm că atunci s-au ivit cele mai favorabile condiții de încheiere a armistițiului. Dar n-a fost să fie așa! Starea de spirit dintre cele trei puteri principale aliate cu privire la încheierea unui armistițiu cu România era diferențiată în funcție de interesele urmărite de fiecare.
într-un atare context istoric, Convenția de Armistițiu între noul guvern român constituit după 23 august 1944 și guvernele Națiunilor Unite s-a încheiat acum 62 de ani – la 12 septembrie 1944. Așa cum se arată în preambulul textului Convenției de Armistițiu – „Guvernul și înaltul Comandament al armatei României, recunoscînd faptul înfrângerii României ( un paradox, dacă îl raportăm la victoriile obținute alături de Națiunile Unite din perioada 23 august 1944 – 9 mai 1945, s.ns.) în războiul împotriva URSS, Regatului Unit și SUA… acceptă condițiile armistițiului prezentate de guvernele sus-menționate acționând în interesul Națiunilor Unite, în speță URSS”. Delegația română – prezentă și semnatară a Convenției de Armistițiu – a fost compusă din: Lucrețiu Pătrășcanu – ministru de stat și ministru de Justiție (executat, ulterior, de către comuniști), generalul Dumitru Dămăceanu – ministru subsecretar de stat al Afacerilor Interne și adjutant al regelui României – Mihai I, Barbu Știrbei și Gheorghe Popp, iar din partea înaltului Comandament Aliat au participat mareșalul Uniunii Sovietice – Rodion Malinovski (cel care condusese ofensiva pe teritoriul României), reprezentînd, deopotrivă, interesele guvernelor SUA și Regatului Unit al Marii Britanii. La „tratative” au mai participat: din partea Uniunii Sovietice – Molotov, Vâșinschi, Novikov, Vinogradov și Gavidenko; din partea Marii Britanii – ambasadorul la Moscova, sir Archibald Clark Kerr, iar din partea SUA – ambasadorul Averell Hariman. Cele 20 de puncte ale Convenției de Armistițiu au inclus un conținut cu totul defavorabil României vizînd obligațiile militare: participarea cu 12 divizii pe frontul de Apus, dezarmarea, judecarea criminalilor de război, restabilirea frontierelor româno-sovietice din iunie 1940, predarea prizonierilor de război și a cetățenilor germani și maghiari, despăgubiri de război în valoare de 300 milioane de dolari achitabili în 6 ani în mărfuri și produse de tot felul și evaluate la prețuri modice etc.
încercările lui Lucrețiu Pătrășcanu de a fi solicitate anumite îngăduințe au fost obstrucționate de Molotov și Vâșinschi. Urma, apoi, să se înființeze o Comisie Aliată de Control (în fapt, doar de componență sovietică) privind aplicarea cu rigurozitate a prevederilor Convenției de Armistițiu. României nu i se recunoștea nici statutul de aliat și nici cel de cobeligerant, prevedere ce va fi menținută și în Tratatul de Pace încheiat la Paris, la 10 februarie 1947. în schimb, armatei Sovietice i se recunoștea statutul de ocupant în lupta pentru înlăturarea unor armate aliate (germane ș.a.). Ocupația militară sovietică a durat pînă în anul 1958, cînd – grație „sensibilizării” lui N.S. Hrușciov, s-a dipus retragerea trupelor.
Așa după cum rezultă din conținutul telegramei ambasadorului Harriman către Departamentul de Stat american – „condițiile Convenției de Armistițiu ofereau Comandamentului Sovietic un control nelimitat asupra vieții economice a României și era de așteptat să fie o reducere treptată a nivelului de viață în România, mai mult decât aceleea din Uniunea Sovietică”. Aprecierile ambasadorului american s-au dovedit mai mult decît inspirate în cei aproape 50 de ani de comunism „românesc” de sorginte sovietică. (prof. dr. Jean Ciută)ne – către For

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!