Reforma din sănătate, o mare minciună

Eduard ADAM

Miniștrii care s-au perindat prin fruntea Ministerului Sănătății ne-au fluturat prin față, ori de cîte ori au avut ocazia, statistici peste statistici. Toți au încercat să ne arate cît de grozavi au fost ei și cîte fapte bune trebuie legate de numele lor. Despre marile lor „realizări” nu vreau să vorbesc acum. Le-ați auzit, probabil, cu toții la vremea respectivă. Și n-am s-o fac și pentru că nu vreau să greșesc față de cei care, poate, au mișcat ceva. Am să aduc, însă, în discuție realitatea cutremurătoare din spitalele noastre. Aproape că-ți vine să plîngi cînd mergi la un control. Mizerie peste tot, sărăcie și mai și, iar tratamentul la care ești supus este mai mult decît inuman. Iar dacă nu ești bolnav, cu siguranță te îmbolnăvești acolo. Te ia cu dureri de cap și de stomac cînd vezi că nimeni nu te ia în seamă, oricît de bolnav ai fi, dacă nu dai șpagă. Trebuie să bagi mîna adînc în buzunar și tot atît de iute trebuie s-o muți în buzunarul de la halatul asistentei sau infirmierei, dacă vrei să-ți facă o injecție. Sau, mă rog, poate ți-o fac și fără, dar e bine să le dai ceva, ca să mai treacă pe la patul tău peste noapte, să vadă dacă mai trăiești, au ba. Și, peste toate, e bine să le dai șpagă, ca să îți zîmbească.
Personalul medical spune că și-ar face treaba, dacă ar avea cu ce. Sînt de acord că sistemul e subfinanțat. Este evident că e o criză acută de personal, de materiale sanitare, ba chiar și de curățenie. Dar asta nu justifică modul inuman în care se poartă cei în halate albe. E drept, nu toți, însă marea majoritate. Ce-o costă pe-o asistentă sau pe-un doctor să zîmbească sau să asculte bolnavul? Nimic, cum tot la fel de simplu e să-și dea silința cu fiecare bolnav în parte, nu doar cu cei care îi „stimulează”.

Am fost și eu, acum cîțiva ani, cu mama prin spitale. N-a fost deloc ușor să facem față situației, iar banii nu i-am dat musai ca să îi facă nu știu ce, ci să se comporte omenește. Mi-aduc aminte că, în momentul internării, o infirmieră venită să așeze patul ne-a înșirat sub nas un cearșaf cu o gaură mare pe mijloc. Școală de școală! Am scos banul, i l-am băgat în buzunar și, din coșul adus cu ea și lăsat lîngă pat, de unde tocmai scosese mizeria despre care pomeneam, infirmiera a mai luat unul, nu tocmai alb, dar măcar nu găurit. Povestea aceea am depășit-o, dar de-atunci și pînă azi am auzit atîtea, și mai și, de nu-mi venea să cred. Poate unele or fi fost curată ficțiune. Nu știu. Dar le-am crezut, și-am fost îndreptățit să le cred, atîta vreme cît și eu am trecut prin așa ceva.
Acum, mizeria din spitale revine în actualitate. Și mi se pare cu atît mai grav, cu cît nu e cazul unui spital obișnuit, ci unul în care sînt tratați (sau, mă rog, așa ar trebui), persoane cu probleme psihice. Oameni care nu știu prea bine ce-i cu ei și își încredințează viața în mîinile unor cadre sanitare. Colega mea care a fost în secția de psihiatrie a Spitalului din Buhuși a descoperit lucruri șocante. A văzut bolnavi țintuiți la pat, ori legați din cauza bolii, plini de fecale. Așternuturi care, probabil, nu erau schimbate cine știe de cînd. A aflat, de la personalul medical, că nu se dă căldură. Cadrele au susținut că se lucrează la rețea, alte voci au afirmat că nu le dau căldură ca să nu se simtă și mai tare mirosurile pestilențiale. Mîncarea, puțină și proastă. Supă sau ciorbă cît încape într-un păhărel. Ți se face pielea de găină numai cît auzi povestind, darămite să vezi. Ce-o fi, însă, în sufletul oamenilor aceia, „condamnați” în acel spital?

Sînt convins că nu e singura situație de acest fel. Toate acestea, colega mea le-a putut vedea fiindcă s-a dat drept rudă a unui bolnav. Sînt convins că, dacă ar fi spus cine este, ar fi fost oprită să intre și chemată, probabil, cînd totul era curat și aranjat. Era greu, atunci, să arăți cu degetul, să spui «uite, aceasta este adevărata față a spitalelor noastre».

Aproape sigur, cei de la spital vor fi revoltați că un jurnalist și-a băgat nasul și a scos la lumină o asemenea situație. Și au și motive să se teamă. într-o țară civilizată, conducerea unei unități unde găsești asemenea nereguli ar fi schimbată a doua zi. Și cred că așa ar trebui să se întîmple și la noi. Și nu doar aceștia ar trebui scuturați. Ar trebui luați la întrebări și cei de la Direcția de Sănătate Publică, care, dacă au dat o autorizație sanitară acestui spital, ar trebui să meargă periodic și să verifice cum sînt respectate normele sanitare. Și să împartă amenzi în stînga și-n dreapta. La fel de vinovați de situația existentă cred că sînt și cei de la Casa de Asigurări. Ei finanțează spitalele și ar trebui să fie direct interesați să vadă pe ce se duc banii noștri, ai contribuabililor. A, nu au rol de control pe această linie și nici posibilitatea să ia măsuri, pot apela la colegii de la DSP. Important e să vrei, că atunci găsești și căile de a ține lucrurile în frîu.

Dezastru: acesta este cel mai potrivit cuvînt pentru reforma care, vezi Doamne!, s-a realizat în sănătate. De fapt, nu s-a făcut aproape nimic bun. S-a redus numărul de paturi, de acum stau bolnavii cîte doi sau trei într-unul singur, s-a redus bugetul pe la vreo secție sau alta, de n-au medicii bani pentru un banal algocalmin, și tot așa. Din birouri e simplu să faci reformă. E o altă lume care nu se pupă deloc cu realitatea din spitale. Care arată tot mai mult cu niște lagăre de exterminare.te. Ce-o costă pe-o asistentă sau pe-un d

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!