Reîntoarcerea la origini

„Aproape de patria ta…”

• demnitari catolici despre români până la începutul secolului al XIII-lea

Rohonczi Codex nu este singurul manuscris de valoare în care se găsesc informații importante cu privire la originea, formarea și dezvoltarea poporului român. Aceasta este ultima mare descoperire în această privință. Valoarea cercetărilor întreprinse de omul de știință Viorica Enăchiuc este deosebit de însemnată. Din păcate, Parlamentul, Președinția, Guvernul României și Academia Română n-au găsit de cuviință să acorde atenția cuvenită muncii depuse de un asemenea om de știință. Prin activitatea depusă de noi în Arhivele Vaticanului și la Biblioteca Apostolică Vaticană am cercetat și microfilmat mai multe documente și manuscrise care demonstrează formarea și dezvoltarea poporului român pe spațiul geografic limitat de Dunărea Panonică, zona de dincolo de Nistru, Marea Neagră, Marea Adriatică, zona nordică de la izvoarele Nistrului și aleTisei, partea sudică a Balcanilor.
Martiroloagele romane au consemnat 26 „martyres in Gothia ad Danubium, martiri în Gothya la Dunăre”. în timpul lui Atanaric au trăit și au activat pe spațiul geografic situat la nordul Dunării sfinții Niceta Gotul și Sava. Primul a fost smuls din mijlocul mulțimii care îi asculta predica religioasă, a fost supus torturilor, iar în 15 septembrie 370 a fost ars de viu. Ultimul a fost surprins în plină activitate creștină în primăvara anului 372, a fost lovit, i s-a legat o greutate de gât și a fost aruncat în apa Buzăului („Musaeus”). Aceștia au fost îndrumați și susținuți de episcopul Teofil. Aproape concomitent cu aceștia, a activat pe același teritoriu Ulfila (Wulfila). Acesta a fost apropiatul episcopului Teofil, iar în anul 348 a fost consacrat episcop. Scriitorul bisericesc Auxentiu din Durostor a scris lucrarea consacrată vieții episcopului respectiv. Acesta a precizat ca Wulfila a predicat la nordul Dunării. Acesta era cunoscător al limbilor latină, greacă, gotă. Activitatea lui a fost realizată în folosul românilor care populau vastul teritoriu de la nordul și sudul Dunării. Pentru goți a tradus Biblia. Persecuțiile l-au obligat, în anul 355, să se stabilească la sudul Dunării, unde a propagat creștinismul între români și goții statorniciți temporar în aceste părți ale Europei.
Stăpânirea hunilor a fost sălbatică, dar de scurtă durată. După dispariția puținilor huni rătăcitori, populația de origine „română” a fost cea care a populat teritoriile fostelor provincii romane: Dacia Traiană, Dalmația, Panonia, Moesia superior, Moesia inferior, Scythya minor, Dardania, precum și teritoriile populate de dacii liberi, a căror autoritate se extinsese până în Panonia. Sinaxarele romane au stabilit că în Scythya minor au murit 107 mucenici.
Un loc aparte au avut în această parte a pământului românesc Ioan Cassian și Dionisie Exigul. Ultimul vorbea curent și corect limbile latină și greacă. Știința istoriei datorează lui Dionisie Exigul „fixarea primului an al erei creștine” și mai multe lucrări.
Poporul român – „născut și format un neam creștin”, a avut adepți, susținători și ierarhi nu numai în părțile răsăritene și sud-dunărene ale teritoriului său strămoșesc, dar și în părțile vestice ale acestuia.
Sfântul Niceta din Remesiana a fost episcopul zonei respective între anii 380-420. Activitatea lui a fost realizată atât la sudul Dunării, cât și la nordul fluviului, între oamenii locului. Călătoriile acestuia la Roma și în alte părți ale Italiei, în anii 398 și 402, i-au oferit prilejul să cunoască pe Paulin din Nola. La despărțire,
Paulin a scris 333 de versuri dedicate „lui Niceta care se reîntorcea în Dacia”, în care se poate citi fragmentul: „Trecând prin Filipi și prin ogoarele Macedoniei, prin Tomi și prin Scupi, vei ajunge oaspetele Dardaniei, aproape de patria ta”, populată de daci, sciți și bessi. Faptele bune ale daco-romanului Niceta au fost cunoscute și de scriitorul Ghenadie din Marsilia, care a arătat că acesta a propăvăduit creștinismul „simplici et nitido sermoni” (vorbirea simplă și frumoasă a autohtonilor). între scrierile moștenite de la Sfântul Ambrozie se păstrează una atribuită lui Niceta din Remesiana. într-un manuscris păstrat în Cetatea Vaticanului sunt arătate rugăciunile cântate în bisericile creștine existente în Dacia acelor timpuri. Papa Hormidas (514-525) a scris despre problemele religioase din Scythya minor.
Documente păstrate în Arhivele Secrete ale Vaticanului demonstrează că pe teritoriile fostei provincii romane „Panonia”, înainte de sosirea puțin-numeroaselor triburi maghiare funcționau „magistrați latini”, iar limba vorbită curent și permanent a fost cea a romanilor („magistratul erant latini, et latinae linguae”). în fosta provincie Dacia Felix situația era identică. Popoarele barbare au trecut, au jefuit, au pustiit, dar n-au putut omorî întreaga populație daco-romanizată. Cronicarii latini care au scris despre maghiari – Anonymus și Simion Keza – au confirmat situația. Textele scrise de ei au arătat prezența „blakilor în Panonia”. („Blachis… remanentibus sponte in Panonia”).
Divizarea Bisericii creștine – rezultat al luptelor pentru supremație, definitivată în vara anului 1054 în timpul patriarhului Cheruralie și al papei Leon al IX-lea, a avut consecințe nefaste atât pentru credincioșii catolici, cât și pentru cei ortodocși. De luptele și certurile interconfesionale izbucnite și desfășurate între creștini au profitat mahomedanii, care au cucerit teritoriile și popoarele aflate sub autoritatea patriarhilor ortodocși și sub stăpânirea împăraților bizantini. Sub pretextul eliberării „locurilor sfinte” feudalii și suveranii occidentali au organizat războaiele cruciade. Cea de a patra expediție militară, organizată sub auspiciile papei Inocențiu al III-lea (1198-1216), a demonstrat adevăratul scop urmărit în mod consecvent: cucerirea Constantinopolului, a teritoriilor și popoarelor aflate sub autoritatea împăraților bizantini, proclamarea Imperiului latin de răsărit (21 aprilie 1204).
în vederea realizării planurilor occidentale, papa Inocențiu al III-lea l-a atras de partea acestora pe conducătorul „vlahilor”, care se revoltase împotriva stăpânirii bizantine; aceștia au fost victorioși împotriva oștirilor acestora, și-au proclamat independența și au organizat un imperiu româno-bulgar.
Pontiful Romei a considerat că Inocențiu era descendent din neamul romanilor; Arhiepiscopul Vasile l-a apreciat drept „coborâtor din sânge roman”, iar Geoffroy de Villehardouin l-a numit valah („Blaque”). Balduin de Flandra, ajuns la conflicte cu Ioanițiu, a arătat că acesta l-a atacat împreună cu cumanii. Nicetas Coniates Akominatos a scris că limba vorbită de români în perioada sa era „valaha”.
Rezultă clar că românii, în totalitatea lor, populau, în secolele X-XIII, spațiul geografic pe care s-au format și dezvoltat ca popor. Ei au fost cunoscuți atunci sub numele vlahi, blaki și români. Limba vorbită era latina vulgară, numită și valahă. (Prof. dr. Dumitru ZAHARIA)în – „născut și format un neam creștin”, a avut adepți, susținători și ierarhi nu numai în părțile răsăritene și sud

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!