Reîntoarcerea la origini

Ascendențe istorice

• Rohonczy Codex: informații privitoare la vlahii dunăreni în opera lui Villehardouin

Autorul cronicii „Cucerirea Constantinopolului” s-a născut în Franța, între anii 1150 – 1164. Numele lui Geoffroi Villehardouin vine de la castelul în care a văzut lumina zilei. Biografii săi n-au reușit să afle și să scrie mare lucru în privința tinereții acestuia. începînd cu anul 1191 acesta a purtat numele de mareșal de Champagne. Acesta s-a făcut cunoscut în lumea apuseană în anul 1199, atunci cînd feudalii francezi au adoptat hotărîrea de a organiza o nouă cruciadă în scopul „eliberării locurilor sfinte”. începînd cu acel an, mareșalul de Champagne a rezolvat problemele cele mai dificile privind organizarea și desfășurarea cruciadei a IV-a. El a purtat discuțiile cu autoritățile Veneției privind transportul „peste mări”, cu flota „Serenissimei Republici”. Acesta a fost participant la cucerirea cetății Zara și la cele două asedii asupra Constantinopolului, timp în care cavalerii francezi au pătruns în oraș, realizînd cucerirea acestuia și proclamarea Imperiului Latin de Răsărit, la 1 aprilie 1204. După 1207, rolul său în Orient a încetat. Persoana respectivă a mai fost amintită într-o scrisoare papală de la Inocențiu al III-lea, în anul 1212. în anul următor, fiul său a primit titlul de Senior de Villehardouin. Astfel a dispărut din viața politică și militară europeană cel care a descris cucerirea Constantinopolului de către cruciații apuseni, în primăvara anului 1204.
Evenimentul a fost urmat de cele mai grave consecințe pentru lumea orientală, în general, și pentru români – în mod special. După dispariția lui Vlad, la începutul secolului al XIII-lea, statul Dacia a fost supus atacurilor vehemente din partea pecenego-cumanilor, care – împinși de alte popoare năvălitoare, urmăreau să pătrundă pe teritoriul românilor. Statul maghiarilor, condus de regi vasali pontifilor Romei, a devenit vîrful de lance în lupta pentru impunerea și consolidarea credinței catolice, diminuarea credinței ortodoxe, organizarea episcopatelor catolice în interiorul lumii orientale ortodoxe. Măcelărirea pecenegilor de către bizantini nu a salvat statul blakilor de primejdie. Deosebit de periculoase pentru românii din Panonia, fostele provincii Dacia nord-dunăreană, precum și cele de la sudul fluviului (Dacia Ripensă și Dacia Mediteranee), acțiunile întreprinse de Sfîntul Scaun în scopul catolicizării cumanilor, populație nestatornică, rătăcitoare la est de Nistru, deveniseră o forță redutabilă, potrivnică statului „blakilor” conduși de Vlad.
Vlahii sud-dunăreni populau vastul teritoriu dintre Dunăre și Marea Egee, Marea Adriatică, Marea Neagră. Chiar dacă aici au pătruns unele triburi slave și cel al bulgarilor, autohtonii traci romanizați formau o numeroasă populație a zonei. Cronicarul bizantin Cedren a scris despre omorîrea lui David, fratele țarului bulgar Samuil, în anul 976 de către vlahii localnici. âmpăratul Vasile al II-lea, supranumit Bulgaroctonul, a încredințat conducerea vlahilor din Elada românului Niculiță.
în anul 1185 numeroasa populație românească balcanică s-a răzvrătit împotriva stăpînirii bizantine. Condusă de Petru și Asan, aceasta a fost victorioasă contra armatelor împăratului Isaac Anghelos și urmașului acestuia, Alexie al III-lea. De fapt, teritoriul și populația dintre Dunăre și Haemus au fost eliberate. Aici a fost organizat statul liber al bulgarilor și românilor, condus pînă în 1197 de Petru și Asan. în perioada următoare, pînă în anul 1207, conducerea statului respectiv a fost asigurată de Ioaniță, pe care grecii l-au supranumit Kaloioanes. Acesta, pînă la 12 aprilie 1204 a fost în conflicte, dar și în condiții de pace cu împăratul de la Constantinopol. Corespondența cu pontiful Romei, Inocențiu al III-lea, demonstrează importanța rolului pe care l-a avut acest român sud-balcanic. Papa, în anul 1204, l-a trimes la Târnovo pe cardinalul Leon. Acesta, în ziua de 7 noiembrie 1204 l-a miruit pe arhiepiscopul de Târnovo, Vasile, drept primat al „bulgarilor și al românilor” A doua zi, același trimis papal l-a încoronat pe Ioaniță „rege al bulgarilor și al vlahilor”. Cronicarii francezi Geoffroy de Villehardouin, Henry de Valenciennes, Robert de Clary l-au numit pe conducătorul „bulgarilor și al vlahilor, Jehan le Blai” și „Iohanice le Blac”.
Afirmațiile papale, ale cronicarilor francezi, ca și cele ale cronicarului bizantin nu pot fi tăgăduite de istoricii serioși. Invențiile falsificatorilor trecutului românilor nu contează. Geoffroy de Villehardouin, autorul operei „Cucerirea Constantinopolului”, a consacrat luptei „blahilor”, conduși de „regele lor” în luptele contra „latinilor” și bizantinilor numeroase pagini. La puțin timp după 12 aprilie 1204 „Iohannis li rois de Blaquire” s-a oferit să-i sprijine cu armata sa pe latini. Aroganți și încrezători în șansele și victoriile lor, cruciații au crezut de cuviință să dea o replică dură căpeteniei românilor sud-dunăreni. Aceasta l-a determinat pe rege să se alieze cu bizantinii și să ia parte la războiul purtat de aceștia împotriva celor ce au pus stăpînire pe Constantinopol și o bună parte din teritoriile imperiale din Europa și Asia Mică, precum și pe o parte din arhipelagul grecesc.
în termeni corecți a prezentat lupta dintre „Iohannii și împăratul Balduin de Flandra, petrecută în apropiere de Adrianopol, Dimotica, Valea Mariței”. Asedierea orașului Adrianopol a fost fatală împăratuilui latin, deoarece „Iohannis venoit a bataille” („atunci venea la luptă Ioan”). El avea o armată formată din „les Blas, les Bougres, les Bulgares, les Commains) „blahi, bulgari și cumani”). Despre cumani, s-a făcut precizarea că locuiau dincolo de hotarele populate de vlahi. Victoria românului „Ioan” a fost categorică. âmpăratul latinilor de răsărit a fost luat prizonier de către victorioși și transportat la Târnovo, unde a încetat din viață.
Fratele și urmașul lui Balduin a continuat luptele împotriva vlahilor și bulgarilor. Acesta a organizat o nouă expediție pustiitoare asupra teritoriilor stăpînite de regele „bulgarilor și al vlahilor”. Invadatorii au ajuns pînă la Stara Zagora, Sliven, Anchialos, Terme. Din nefericire, în acele timpuri a încetat din viață Bonifaciu de Montfferat, nobil „latin” care pusese stăpînire pe Salonic și organizase „regat” în zona respectivă. Ioniță, cu o armată de peste 40 000 de luptători, a pornit să pună stăpînire pe teritoriul regatului și orașului Salonic. La asediul capitalei regatului a fost trădat de Manaster – aliatul cuman, în 8 octombrie 1207. în aceste împrejurări, el și-a pierdut viața.
Cronicile franceze, documentele papale au consemnat, la finele secolului al XII-lea și începutul celui următor, o numeroasă populație românească pe întreg spațiul geografic pe care s-a format și s-a dezvoltat poporul român. Faptul demonstrează falsitatea teoriilor denigratoare ale trecutului românilor și absurditatea pretențiilor conducătorilor UDMR-iști privind autonomia ținuturilor unde maghiarii sînt majoritari. (prof. dr. Dumitru ZAHARIA)eroasa populație românească balcanică s-a răzvrătit î

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!