Rememorări

NOPȚI DE LUMINĂ

Eugen VERMAN

Nu știu cum, dar în ultima vreme, în preajma învierii Domnului mă cuprinde un dor adînc de anii aceia de demult cînd, tot așa, se apropia Paștele și cînd, copil fiind, așteptam cu o emoție de nestăvilit noaptea învierii și zilele acelea magnifice care urmau. Erau anii imediat de după război, era foamete mare în țară, mai ales aici, în Moldova, iar sărbătorile de Paști ne umpleau nu doar de Lumina învierii, ci ne umpleau, în modul cel mai direct, burțile lihnite de foame. Se întîmpla – iar acest lucru era o adevărată minune la vremea aceea – ca tot omul să aibă ce pune pe masă în zilele Paștelui, nu, nu mîncam miel, de miel am aflat mult mai tîrziu, dar tata aducea de la Uzină două-trei kile de carne, făină albă, brînză de vaci și, în special pentru el, cîteva kile de vin, iar mama, întotdeauna în Sîmbăta Mare, care preceda noaptea învierii, făcea cozonac și pască. Noi eram trei băieți, trei flămînzi, iar ziua pentru cuptor era strategică, deoarece, dacă ar fi copt de joi sau chiar vineri, n-am fi rezistat aromelor acelora și am fi dat „lovitura”, căci știam locul unde, de regulă, erau ascunse bunătățile acelea nemaivăzute un an întreg… Oricum, începînd cam din ziua de miercuri, toată strada era „bîntuită” de mirosurile ațîțătoare de cozonac și de pască, aromele pluteau în aer aduse de vîntul de primăvară, ori dinspre casa lui Mițu Mărgărit, băiatul cizmarului din colțul dinspre dealul Borzogheanului, ori dinspre farmacia lui Papa Sotir, care se afla, hăt, în partea opusă, spre școala noastră, căreia, pentru două săptămîni, îi spusesem, fără nici cea mai mică părere de rău, adio! Că veni vorba de farmacia lui Papa Sotir, pe domnul respectiv nu l-am văzut niciodată, erau, acolo, însă, două farmaciste care mă cunoșteau, că tata, electrician, era mereu chemat să repare cîte ceva de natură electrică și, din acest motiv, eu eram acela care făceam rost de clorat de potasiu și pucioasă, compuși chimici pe care-i amestecam în vederea producerii teribilului explozibil folosit în noaptea învierii. Nu, n-aveți de unde ști treaba asta. Eu am impresia că numai în mahalaua noastră, la Biserica Precista, se auzeau bubuiturile acelea atunci cînd preotul Matasă sau preotul Capșa ieșeau, la miezul nopții, din biserică, unde mulțimea se bulucea pentru a lua Lumină. „Veniți de luați Lumină”, și cînd se auzeam cuvintele acestea „săcălușurile” noastre – adică pușcoacele în care introduceam amestecul explozibil – intrau în funcțiune. Și, Doamne!, ce mai bubuiau! Așa anunțam noi învierea Domnului, iar acum, cînd îmi amitesc de nopțilea acelea pline de Lumină, inima îmi bate mai puternic și tare tînjesc după frigul sau răcoarea acelor nopți și după Mițu, Florică, Ion, Gică și Lică și după ceilalți prieteni cu care plecam la înviere pentru a vesti, așa cum știam noi, Minunea Divină…
Atunci era Momentul Sfînt, dar, cum mai spuneam, cîte pregătiri, în toată mahalaua noastră, pentru întîmpinarea lui! Ceea ce am spus pînă acum făcea parte din pregătirile „organizatorice”, ca să folosese un termen la modă îintr-o vreme. Pentru că, de departe, cele mai importante erau pregătirile „spirituale” la care, mai ales mama și bunicile mele, țineau chiar mai mult decît la cozonaci și, nu mai zic, vin sau alte de-astea… Aici amintesc de taina spovedaniei – pe care, să fiu drept, noi, băieții, nu o prea agream, de fapt n-o agream de loc, dar n-aveam încotro – prin care treceam doar la îndemnurile destul de vehemente ale mamei. Așa că, smerit și evlavios nevoie mare, mă așezam în genunchi în fața preotului care, invariabil, mă întreba, mai întîi, dacă îmi ascult părinții. Nu, n-aveam voie să mint, că iadul mă aștepta, așa că și răspunsul meu, de fiecare dată, era, tot învariabil, „Da!”, fapt pentru care pînă pe la vreo cincisprezece ani numărul metaniilor a crescut în raport cu vîrsta. Să faci, în fiecare seară, pînă în ziua âmpărtășaniei, trei sute de metanii, era canonul-canoanelor, dar le făceam cu maximă exigență. Și, cum, aproape de fiecare dată încurcam numărătoarea și o luam de la-nceput, calvarul era și mai cumplit… Totul devenea, însă, mult mai ușor cînd mă gîndeam la masa din noaptea învierii, vedeam, aevea, ouăle roșii și feliile de cozonac, cu nucă, groase, în fața mea, date să le mînînc eu, fără nici un fel de opreliște, vedeam, aevea, bucata de pască de pe care îmi zîmbea, atrăgător, puzderia de stafide, nu mai zic de borșul de carne, de friptura din farfurie… Căci așa era cînd veneam de la înviere. Noi ajungeam ceva mai tîrziu, bunica rămînea pînă dimineață, însă mama și tata ne așteptau cu masa întinsă, iar în mijloc, ca într-o poveste frumoasă, trona vaza aceea uriașă din ceramică – primită în dar de părinți la nunta lor – burdușită cu crengile și florile liliacului crescut în spatele casei noastre…
Doamne, tare îmi mai este dor de acele nopți atît de îndepărtate, dar atît de vii, atît de prezente prin Lumina pe care au lăsat-o într-un suflet curat de copil, Lumină care, prin vremi, i-a călăuzit viața…ivăzute un an întreg… Oricum, începînd cam din ziua

Articol recuperat din arhiva brută a Ziarului de Bacău. Poate conține elemente suplimentare, care nu aparțin produsului jurnalistic. Ne cerem scuze pentru inconvenient!